Mi-a zis ca intr-o zi voi intelege de ce a luat decizia asta. Ca lucrurile nu-s asa de simple si ca-s mai degraba gri decat albe sau negre, asa cum i se parea ca le vad eu. Ca motivul pentru care insist tine de tinerete. Ca odata cu trecerea timpului ma voi schimba, ca voi invata sa fac compromisuri si ca “in viata mai trebuie sa faci si ce spun ceilalti, nu doar ce vrei tu”. Ca nu exista alte variante, ca nu le pot avea pe toate si ca trebuie sa accept ca “asa functioneaza lucrurile”. Ca-s idealist si ca voi fi dezamagit. Ca nu exista intotdeauna solutii etice, ca verticalitatea nu-i chiar asa de verticala, ca uneori prinzi mai multa viteza pe burta decat in picioare. Si ca ar trebui sa analizez un pic asta. M-a intrebat ce parere am.
Am dat din cap, mi-am luat fata ganditoare, si i-am zis ca o s-o fac, am sa analizez. Am asteptat 10 secunde care au parut o eternitate, din politete. Apoi am mai stat vreo 10 gandindu-ma cum as putea sa ii raspund astfel incat sa nu perceapa gresit raspunsul meu. Nu-mi place cand nu ma fac inteles, problema e mai tot timpul la emitator.
Tot ce am putut sa fac a fost sa ma uit fix la el, si sa ii spun pe un ton intelegator, impaciuitor, rostit rar, ca un diagnostic: Eu cred ca esti un bou.
Si mi s-a parut ca in fraza asta am cuprins totul. Au trecut 5 ani si cred acelasi lucru si astazi. I-as raspunde, totusi, un pic diferit, datorita diplomatiei dobandite in ultimii ani. :)
Azi i-as zice ca drepturile noastre se opresc acolo unde incep drepturile celorlalti chiar daca ne suntem mai datori noua decat altora, ca desi pornim de pe pozitii foarte inegale, avem acelasi drept si aceleasi sanse la fericire, ca putem fi fix ce vrem sa fim si ca nu e nevoie de niciun skill extraordinar pentru a inventa scuze proaste, mai toata lumea o face. Asa ca daca vrem sa ne simtim speciali, ar fi bine sa ne gandim la alte metode de a o face, loser-ii imbracati in costume se gasesc acum pe toate drumurile iar fatalistii care au incetat sa lupte au un singur merit, ca reprezinta case-study-uri interesante pentru oamenii care inca n-au uitat sa traiasca.
Si ar fi cam maximum de diplomatie de care as fi capabil pe acest subiect. Mai vorbim in 5 ani.