Mi-a zis ca intr-o zi voi intelege de ce a luat decizia asta. Ca lucrurile nu-s asa de simple si ca-s mai degraba gri decat albe sau negre, asa cum i se parea ca le vad eu. Ca motivul pentru care insist tine de tinerete. Ca odata cu trecerea timpului ma voi schimba, ca voi invata sa fac compromisuri si ca “in viata mai trebuie sa faci si ce spun ceilalti, nu doar ce vrei tu”. Ca nu exista alte variante, ca nu le pot avea pe toate si ca trebuie sa accept ca “asa functioneaza lucrurile”. Ca-s idealist si ca voi fi dezamagit. Ca nu exista intotdeauna solutii etice, ca verticalitatea nu-i chiar asa de verticala, ca uneori prinzi mai multa viteza pe burta decat in picioare. Si ca ar trebui sa analizez un pic asta. M-a intrebat ce parere am.
Am dat din cap, mi-am luat fata ganditoare, si i-am zis ca o s-o fac, am sa analizez. Am asteptat 10 secunde care au parut o eternitate, din politete. Apoi am mai stat vreo 10 gandindu-ma cum as putea sa ii raspund astfel incat sa nu perceapa gresit raspunsul meu. Nu-mi place cand nu ma fac inteles, problema e mai tot timpul la emitator.
Tot ce am putut sa fac a fost sa ma uit fix la el, si sa ii spun pe un ton intelegator, impaciuitor, rostit rar, ca un diagnostic: Eu cred ca esti un bou.
Si mi s-a parut ca in fraza asta am cuprins totul. Au trecut 5 ani si cred acelasi lucru si astazi. I-as raspunde, totusi, un pic diferit, datorita diplomatiei dobandite in ultimii ani. :)
Azi i-as zice ca drepturile noastre se opresc acolo unde incep drepturile celorlalti chiar daca ne suntem mai datori noua decat altora, ca desi pornim de pe pozitii foarte inegale, avem acelasi drept si aceleasi sanse la fericire, ca putem fi fix ce vrem sa fim si ca nu e nevoie de niciun skill extraordinar pentru a inventa scuze proaste, mai toata lumea o face. Asa ca daca vrem sa ne simtim speciali, ar fi bine sa ne gandim la alte metode de a o face, loser-ii imbracati in costume se gasesc acum pe toate drumurile iar fatalistii care au incetat sa lupte au un singur merit, ca reprezinta case-study-uri interesante pentru oamenii care inca n-au uitat sa traiasca.
Si ar fi cam maximum de diplomatie de care as fi capabil pe acest subiect. Mai vorbim in 5 ani.
Idealismul nu este privit ca pe un lucru sanatos, fructificant si plin de viitor la noi in tara. A trai in idealism e un sacrificiu enorm, sacrificiu ce cateodata ma intareste dar cateodata ma darama in asa hal incat incep sa cred ca sunt nebun ca pot gandi intr`un mod ce nu`si poate pune baze reale in tara noastra. Pentru ca, a reusi inseamna a vedea si gandi real, nu pe baza unor supozitii ce par desprinse din povesti… nu? Singurul lucru ce ma face sa merg mai departe, asa in “nebunia” mea e faptul ca nu sunt una din oile din “tarcul” mare.
:) stiu ce zici, Costin.
Aveam un coleg in liceu care avea o expresie: “Mai, boule!”, dar o spunea asa, blajin, cu accent pe “mai” – cald si cu mila. In alta ordine de idei, dau tot timpul peste astfel de oameni, care ar merita sa le zic ceva in genul. Insa nu o fac. Dar rup intotdeauna orice legatura. Defintiv. In viata mea fac numai ce vreau eu, cum cred eu, nu vreau sa invat sa fac compromisuri, iar expresia “asa functioneaza lucrurile” ma face sa rad. Grav. Si vorba lui Costin, slava Domnului ca nu fac parte din turma.
Nu stiu daca gandim la fel dar pe langa doza maxia de pesimism pe care o am, la sfarsitul zilei nu as schimba nimic si stiu ca cel care zambeste sunt eu.
Eu cred că acum e o perioadă în care se aleg cei care se aseamănă. Peste 5 ani – sper – că se și adună.
Costin: exact la fel e si la mine. Eu zambesc, sper ca si ei sunt fericiti.
Ioana: da, slava Domnului.
mi’a placut mult, andrei!
si, apropo de ce’a zis costin, nu, nu mi se pare un sacrificiu sa traiesc in idealism. mi s’ar parea, in schimb, sa nu!
„ca desi pornim de pe pozitii foarte inegale, avem acelasi drept si aceleasi sanse la fericire.”
Sociologic, dacă pornim de pe poziţii foarte inegale, NU avem aceleaşi şanse. Cât despre fericire, e un termen atât de abstract şi de subiectiv. Mai mult o metaforă neoperaţională.
În rest, perfect de acord.
multumesc, Ruxa. :)
Ovidiu:
De acord cu abordarea sociologica. Insa, psihologic vorbind, tocmai fiindca fericirea e un termen atat de subiectiv, suntem perfect capabili sa o atingem cu totii, chiar daca pozitiile de pe care pornim sunt diferite.
Pentru un om care creste pe strazi, e abuzat de parinti si ajunge sa dea in cap pe strada, fericirea asa cum mi-o definesc eu nu poate fi atinsa.
Insa asta nu inseamna deloc ca el nu poate ajunge sa fie fericit. Ba chiar s-ar putea sa ajunga la starea aia mai repede decat mine, fiindca isi doreste mai putine, se multumeste cu mai putin si poate ca un acoperis deasupra capului si un job in care sa nu fie nevoit sa fure ar fi suficiente.
Noi ne definim fericirea, noi alegem daca o atingem sau nu.
Nu mi-am conturat NICIODATA idealurile. M-am trezit ‘freelancer’ din intamplare sau (ziceam io pe atunci) mare nesansa. A fost probabil cel mai fructuos sut in dos pe care l-am primit vreodata. Un nou inceput. Greu, fortat, cu datorii mari si nicio perspectiva.
Si totusi ..
Uneori nu-ti stabilesti idealuri, dar te arunca viata in ele. Trebuie doar sa nu refuzi provocarea, sa incerci macar. Viata mea nu este pentru oricine. Am inteles asta. Dar sunt multi care nici macar nu au incercat. Si probabil aici e problema …
Da, Ramona, si eu cred ca aici e problema. Ca uneori nu suntem suficient de deschisi catre nou, ca nu avem curajul sa incercam si, cateodata, ca nu avem curajul sa spunem “asta nu-i pentru mine” dupa ce, in sfarsit, am incercat.
Uitandu-ma pe netul in limba romana uite ca am aflat pe
pagina dvs.. Nu pot sa nu remarc ca sunt placut surprins de calitatea articolelor de pe acest
sait si va urez cat mai mult succes!