E ciudat cata energie pot oamenii canaliza atunci cand este vorba de a lovi pe altul. A lovi in concurenta pentru a isi intari pozitia, a lovi in oamenii care i-au facut sa sufere la un moment dat, sau in orice alte persoane pe care ar putea sa le numeasca, generic, dusmani.
Cu atat mai ciudat mi se pare ca atunci cand ajungi in momentul in care ii poti aplica acelui concurent lovitura de gratie, gandul la satisfactia pe care urmeaza sa o ai este uneori umbrit de teama ca vei arata lumii ce concurent slab ai avut.
Fiindca, nu-i asa? uneori ai mult mai mult de castigat la capitolul imagine (sau respect) luptand la nesfarsit cu concurenti puternici si ramanand in picioare, decat daca i-ai invinge rapid si fara drept de apel. Si chiar daca invingerea nu ar fi rapida, se vor gasi intotdeauna persoane care vor privi din afara si vor intreba: de ce i-o fi luat atat de mult sa invinga un adversar atat se slab?
Dupa ce ii batuse peste tot pe unde apucase pe romani, ajuns in fata unei Rome speriate, Hanibal a cotit spre Capua lasand omenirea sa se intrebe daca neinfricatul general a ezitat din cauza prestigiului Romei sau din motivele despre care vorbeam mai sus. Roma asta tremuranda si slaba era Roma cu care se batusera ei atata timp?
Octavian Paler scria la un moment dat ca “a invinge si a cuceri sunt doua lucruri diferite, o cucerire inseamna mult mai putin decat o victorie; adesea, inseamna chiar esecul victoriei”. Probabil ca la asta se referea.
Sau poate ca Hanibal era defapt un artist imatur si s-a gandit si el, ca si Oscar Wilde, doua mii de ani mai tarziu, ca nimic nu ii enerveaza pe dusmani mai mult decat fie iertati. Putin probabil…