Exista un mod absolut tampit in care alegem uneori sa luam decizii rationale in situatii care n-au nicio treaba cu ratiunea. Corectitudinea pe care o cautam in momentele alea nu are nicio baza. Noi tanjim, de fapt, dupa momentele de dezechilibru, nu echilibru. Alea sunt momentele care provoaca si intretin pasiuni, indiferent ca este vorba despre munca, principii sau relatii cu persoane de sex opus. Iar dezechilibrul este mai mereu creat de incorectitudine, de alegeri care dupa mai toate standardele pot fi considerate irationale.
Mereu mi s-a parut ca responsabilitatea excesiva creeaza nevoia puternica de scurte dar intense momente de iresponsabilitate crunta.
Pe de alta parte, cum am putea sa ne definim echilibrul daca nu am simti din cand in cand si dezechilibru? Putem pune pasiunea si echilibrul in aceeasi fraza, fara sa devenim penibili? Exista oare oameni perfect echilibrati din toate punctele de vedere, care sa fi realizat vreodata ceva? Stiti vreun om care sa fi insemnat ceva pentru ceilalti, doar datorita acestui echilibru?
Ma gandesc de multe luni la chestia asta si incep sa fiu din ce in ce mai convins de necesitatea de a ne permite noua sa fim iresponsabili, macar din cand in cand. Sa ne bagam picioarele, din cand in cand, in a lua decizii cu mintea.
Acum, parafrazandu-l pe Paler, eu sunt perfect constient ca “exista in mine ceva needucabil”. As adauga doar ca sper sa ramana needucabil; cred ca iresponsabilitatea e suficient de incorecta incat sa alimenteze pasiuni care sa iti confirme ca traiesti.
Eu, unul, traiesc. Ceea ce va doresc si voua. :)