Prin traseul “profesional” pe care l-am urmat am ajuns, ca mai toata lumea, sa consider ca am ceva experienta in doua-trei domenii. Mai mult decat atat, din cauza spiritului analitic si, probabil, unei inclinatii spre introspectie, am petrecut zeci si sute de ore gandindu-ma la lucruri la care sunt convins ca multi nu se gandesc niciodata. Nu fiindca n-ar putea, ci fiindca nu e nevoie sa o faca. Revenind… din cauza (sau datorita?) celor de mai sus am ajuns sa ma cunosc destul de bine, sa inteleg cum functionez.
Sa imi dau seama exact cate lucruri stiu si sa imi dau seama cand as putea ajuta pe cineva si cand n-as putea-o face. Uneori pot, iar alteori eu sunt cel care are nevoie de ajutor. Si, ajungand la subiectul postului de azi, observ cateodata pe langa mine oameni care vor multe, care au scopuri inalte, vise marete. Doar ca le lipseste experienta exact intr-unul dintre punctele la care eu stiu (sau cel putin cred) ca ma pricep.
Si daca persoana imi place sau daca regasesc in ea ceva din mine acum cativa ani, vreau sa ajut. Si incerc sa o fac. Vreau sa le ofer o scurtatura, sa ii ajut sa arda etape. Mi-ar placea ca ei sa nu fie nevoiti sa treaca prin unele dintre etapele prin care am trecut sau trec eu. Nu regret nimic. Cel putin, nu inca. Fiecare etapa prin care am trecut, buna sau rea, a fost necesara pentru a ajunge in punctul asta si, de aici, mai departe.
Fiindca eu ma uit inapoi, din cand in cand, si imi vad urmele. Mi-e clar pe unde am trecut, stiu cum am ajuns aici, stiu ce am gresit si inteleg cum as fi putut sa ajung aici mai repede decat am facut-o. Si mi-ar placea, daca se poate, ca ei sa deschida ochii si sa nu faca aceleasi greseli.
Imi dau seama ca ceea ce imi doresc eu pentru altii, isi doresc si altii pentru mine. Sunt cativa oameni carora le multumesc prin post-ul asta. Stiu ca incearca sa ma ajute si asta inseamna mult pentru mine. Doar ca adevarul e ca, oricat de ilogic ar suna, nu mereu ne dorim acele scurtaturi. Uneori inconstient, alteori perfect lucizi, refuzam ajutorul.
Nu cred ca e o chestie de mandrie sau ego-uri supradimensionate, cred ca pur si simplu ne place ideea de “poveste”. Eu stiu, de exemplu, ca daca nu as simti odata la 2-3 luni cat e de greu, nu as putea sa ma consider antreprenor. Daca toate mi-ar iesi din prima, as simti ca nu fac suficient sau ca nu tintesc suficient de sus.
Si aici e vorba despre mine, nu despre altii. Pe ceilalti ii poti pacali usor sa creada ca esti altceva decat esti, cel putin pentru o perioada scurta de timp. Dar din experienta stiu ca exista cel putin o persoana cu mintea careia nu as vrea sa ma joc. Iar persoana aia stie ca pentru a te bucura la un moment dat de locul in care ai ajuns, trebuie sa satisfaci cel putin doua conditii: sa nu uiti de unde ai plecat si sa iti amintesti cat mai clar pasii pe care i-ai facut.
Intrebarea pentru a putea sa trec la urmatorul nivel este: daca eu vreau sa imi amintesc pasii, oare voi fi la fel de multumit amintindu-mi si eventualele salturi?