Contul firmei mele este deschis la BCR. La o agentie BCR, nu conteaza la care. Ideea e ca aceasta agentie e impartita in doua: persoane fizice si persoane juridice. Sedii lipite unul de altul, dar cu intrari diferite. La persoane juridice unde ma duc eu exista doi bodyguarzi. Nu stiu exact daca lucreaza in schimburi sau se plimba dintr-o parte in alta, insa cert e ca sunt doi. Sau erau doi.
Unul e un retardat care vorbeste singur si nu baga pe nimeni in seama. Poti sa il intrebi orice, poti sa saluti, el n-are treaba, e in lumea lui. Al doilea era un tip ceva mai in varsta. Nu vorbea el prea mult, dar era de treaba, mai schimbam 2-3 cuvinte uneori, cat timp asteptam sa se miste casiera mai cu entuziasm, ca de talent nu putea fi vorba.
Tipul era decent. Zic “era” fiindca astazi nu l-am mai gasit acolo. In locul lui venise un altul. Intotdeauna m-am intrebat cum si cand isi pierd astia naivitatea aia care denota omenie, cum se auto-handicapeaza, cum isi sinucid bunul-simt. Mi-am imaginat ca si ei, chiar si ei, atunci cand vin in prima zi la un nou loc de munca incearca sa impresioneze. Cred ca toti simtim nevoia asta de a ne arata, macar noua daca nu altora, ca ne facem treaba. Pe banii aia de rahat cu care suntem platiti, vrem sa demonstram ca am merita mai mult. E entuziasmul primelor zile la noul loc de munca, perioada de dinainte ca ceilalti sa vina si sa iti redeseneze realitatea.
Ziceam ca intotdeauna m-am intrebat cand si cum se intampla toate astea. Azi era prima lui zi acolo iar cand am ajuns era o coada incredibila. Am scris repede un OP, mi-am scos cartea si m-am asezat la coada, cu cartea in mana. A durat cam 20-30 de minute iar in timpul asta am stat exact langa paznicul nou deci, si daca n-as fi vrut, tot as fi asistat la scenele care au urmat. Dar am vrut.
Termina primul client, se indreapta catre iesire. Cand ajunge in dreptul usii, paznicul ii zice “O zi cat mai placuta, va doresc”. Tare, nu? Ce zice clientul? Se uita la el, tace, si iese. 5 minute mai tarziu, o baba termina si ea. Ajunge in dreptul usii si paznicul zice iar “Va doresc o zi cat mai placuta”. Baba nu schiteaza nimic, parca nici n-a auzit. Dupa ea, la cateva minute, un tip de vreo 25 de ani. Era cam suparat, nu ii intrasera nu-stiu-ce bani. Paznicul ii zice “O zi cat mai placuta!” Tipul ii raspunde fara chef: “bine”. Scena se mai repete de doua ori, niciunul (da’ niciunul, frate!) nu ii raspunde paznicului.
Vine randul meu, intru in biroul in care angajatele BCR plimbau niste foi de la una la alta, depun OP-ul, ies. Ajung in dreptul usii, incetinesc, ma uit la paznic, zambesc si ii zic “buna ziua”. Paznicul se uita la mine o fractiune de secunda, dupa care intoarce capul fara sa zica nimic. Ma opresc si ma uit la el, ma gandesc ca n-a fost atent. Dar fusese, ma auzise. Pur si simplu n-a mai avut chef sa raspunda.
Il rezolvasera si pe el. Cinci-sase oameni de rahat au rezolvat problema paznicului prea politicos. L-au pus la colt. Na! Alta data sa mai faci pe simpaticul cu noi!
M-am gandit mult la asta azi. Si m-am intrebat cati bodyguarzi oi fi injurat si eu pe nedrept. Eu ii injur ca sunt nesimtiti si nu saluta sau ca raspund plictisiti aruncand un “nu stiu” la orice intrebare pe care le-o pui. Ii injur fiindca sunt prost-crescuti, nesimtiti. Si daca nu-s? Daca unii dintre ei chiar nu sunt prost crescuti? Daca i-a dresat si pe ei societatea? Un “bon sauvage” extins, poate? Poate ca, de fapt, injuram niste oameni nu lipsiti de bun-simt, ci deziluzionati, dezamagiti de semenii lor.
Vrem sa fim draguti cu cei din jur, pe de-o parte fiindca ne face sa ne simtim bine si pe de alta parte fiindca vrem sa ne facem placuti de ceilalti. Dar daca ceilalti ne ignora, ambele motive ne sunt negate. Ne simtim ca niste papagali care nu au inteles regulile jocului si saluta ca prostii necunoscuti si simtim ca ceilalti nu numai ca nu ne plac, dar nici nu par sa fie deschisi sa ne placa. Si atunci? Atunci, evident, ceilalti au dreptate si noi suntem ciudatii. Nu de alta, dar par fericiti, nu?
Nu. De fapt, nu.