Ne atasam prea usor de lucruri si prea greu de oameni. Si parca si renuntam prea usor la ei. Prea putine sunt momentele in care alegem sa luptam pentru o relatie cu un alt om. Atat de putine incat pe baza exceptiilor se regizeaza filme si se scriu carti, iar noi le contemplam fascinati. Cand cineva ne dezamageste, voit sau nu, suntem prea ocupati cu riposta pentru a ne mai face timp sa incercam sa salvam relatia.
Apoi, parca prea suntem ocupati facand calcule si incercand sa ne dam seama daca ar trebui sa fim noi cei care fac primul pas sau nu, parca prea ne temem ca nu cumva sa dam semne de slabiciune si ne menajam ego-ul pana la atrofiere.
Avem o usurinta dureroasa cu care ranim, si serii intregi de tentative esuate de a ne cere scuze. Ne pricepem cam la orice, doar cu iertatul stam mai prost. Suntem in general flexibili cu principiile noastre; printre singurele momente in care simtim nevoia sa fim duri si de neclintit, sa ne demonstram “verticalitatea”, sunt cele in care am gresit si ar trebui sa ne cerem iertare. Fix atunci avem chef sa ne jucam de-a zeii.