Am mai scris despre asta acum vreun an, tot pornind de la un schimb de comentarii.
Acum cativa ani, cand eram si eu mai pe la inceputuri, puteam sa demonstrez oricui, pe hartie, ca daca se angajeaza e un tampit. Sau cel putin asa credeam. Oricum, eram foarte convins ca antreprenoriatul (nici macar nu ii ziceam asa pe vremea aia) era singura modalitate de a fi fericit si a face si bani. Uitandu-ma inapoi, imi dau seama ca taria cu care eu credeam in ideile astea era suficienta pentru a putea fi incadrata, dupa standardele mele de acum, la “fanatism”.
Aveam nevoie de asta. Cred ca toti trecem la un moment dat printr-o faza in care suntem “singuri contra lumii”, sau cel putin asa ne place sa ne vedem, niste rebeli. Apoi incepem sa ne maturizam (voit sau nu) si ne dam seama ca societatea nu stie sa primeasca rebelii asa cum credem noi ca ar merita sa fie primiti.
Am gresit. Mi-a luat (prea) mult timp sa imi dau seama ca lucrurile nu stau deloc asa. Am cunoscut oameni care lucrau ca angajati si care erau cu adevarat fericiti si am intalnit persoane cu business-uri proprii care, desi aveau bani, erau tristi si terni. Acum sunt la fel de convins ca atunci ca ceea ce vreau eu sa fac in viata e cu totul altceva decat a fi angajat.
Spun deseori ca nu as putea lucra niciodata pentru cineva, insa prin asta inteleg de fapt ca, desi probabil ca as fi capabil, ar trebui sa fac niste eforturi si niste compromisuri pe care nu sunt dispus sa le fac.
Acum stiu ca exista doua drumuri: a fi angajat si a merge pe cont propriu. Fiecare dintre noi alege una dintre caile astea, nu exista “drumul cel bun” sau “cel corect”. Fiecare drum are parti proaste si parti bune, insa, mai ales, fiecaruia dintre noi i se potriveste un rol. Sunt oameni angajati pe care ii admir sincer, specialisti in ceea ce fac. Sunt respectati, au bani, fac ceea ce le place si, mai presus de toate, sunt fericiti. Pentru ei am tot respectul.