De o saptamana aman sa scriu despre subiectul asta. Astazi se pare ca voi reusi.
Acum un an si ceva descopeream un blog care, desi nu stiam, avea sa ma tina treaz noaptea, si nu doar o data. Tipul care scrie pe blogul asta nu isi da numele real, deci haideti sa ii spunem “Vali”.
Nu m-am cunoscut cu Vali, desi cred ca as fi putut. Nu ne-am vazut niciodata, nu am interactionat decat foarte rar, eu lasand comentarii pe blogul lui, iar el lasand la mine. Si totusi, fara sa ne cunoastem vreodata, am impresia ca il cunosc mai bine decat pe multi dintre oamenii care imi sunt amici.
Intr-o zi, nu mai stiu cand, nu mai stiu nici macar perioada, am deschis Bloglines-ul si am citit un post scris de Vali, un post in care se plangea in legatura cu actualul sau loc de munca. Nu ceea ce semnala el m-a impresionat, ci modul in care punea problema. Mi s-a parut ca vad la el un tipar de gandire foarte rar intalnit, dar pe care il recunosc de obicei atat de usor la oamenii pe care ii cunosc, dupa doar cateva cuvinte schimbate cu ei. E mentalitatea antreprenorului pur, 100%.
Nu toti cei care au mentalitatea asta ajung bogati, cunoscuti, probabil ca nu toti reusesc in viata. Fiindca luam decizii si, oricat de mult s-ar crampona unii de ideea de noroc, punctul in care suntem este in mare masura rezultatul sirului de decizii luate de noi de-a lungul vietii. Unii incepem cu mai putine in viata, altii primim mai multe. Unora li se iau lucruri importante devreme in viata, iar asta ii schimba pentru totdeauna. In rau sau in bine. Dar toti luam decizii.
Vali a luat la un moment dat o decizie. Nu stiu de ce si conteaza prea putin; eu l-am descoperit in situatia de a avea un job de care nu e multumit, cu un manager de doi bani, cum sunt atatia in Romania, facand un lucru la care se pricepe dar care, cumva, nu pare sa aiba sens. Fiindca el stie ca nu ar trebui sa fie acolo, ci pe cont propriu. E prins intr-o capcana pe care unii o numesc “the rat race‘.
Cred ca un singur lucru e mai crunt decat a fi captiv cand tu nu stii decat sa fii liber: acela de a iti constientiza permanent situatia. Iar Vali asta face de un si ceva de cand l-am descoperit eu. Se lupta sa scape dintr-un sistem in care si eu as fi putut sa nimeresc de doua ori pana acum. Am ratat captivitatea asta, la milimetru, de 2 ori. Poate ca se va mai intampla sa fiu pus in situatia de a lua astfel de decizii. Nu pot baga mana in foc pentru alegerea pe care o voi lua, sper doar sa am puterea sa cred suficient de tare in mine.
Oricum, cert este ca lupta pe care el o ducea o resimteam si eu. Sigur nu la aceeasi intensitate dar numai gandul ca as fi putut, atat de usor, fi si eu in locul lui ma facea sa ii deschid blogul cu neliniste. Uneori, dupa ce ii citeam textele, imi spuneam “eu nu am voie sa ajung acolo niciodata; daca ajung acolo, sunt mort”. Voiam sa citesc in urmatorul lui post ca a gasit cumva puterea sa scape de acolo, putere pe care eu pot doar spera ca as fi avut-o, insa n-am cum sa stiu sigur.
“Vali” e Derelict.
Vineri, pe 2 mai, Derelict si-a inaintat demisia, iar eu mi-am dat scaunul directorial de 300 ron pe spate, am pus picioarele pe birou, mi-am incrucisat mainile, am zambit, si am rasuflat usurat.
Multumesc, Derelict. :)