Tocmai am revenit in Bucuresti dupa o scurta vizita in Sibiu, singurul oras care a reusit sa ma impresioneze pana acum. Au mai fost si alte orase care mi-au placut, insa le lipsea efectul “wow” :). In drumul catre Sibiu am facut un mic popas la manastirea Cozia si in primul rand despre acest popas voiam sa scriu astazi.
In general ma linistesc bisericile. In Cozia insa, am intrat linistit si am iesit agitat, poate si resemnat, dar in mod cert mai trist decat am intrat. Dintr-un motiv pe care inca nu mi-l explic, nu ma regasesc in bisericile pline si parca nu imi gasesc locul nici macar pentru trei minute. M-a linistit mai degraba râul din spatele manastiriii decat inauntrul ei.
Pana am ajuns in Sibiu m-am tot intrebat ce parte din Cozia a determinat gustul amar cu care am plecat de acolo. In Sibiu, odata intrat in Biserica Evanghelica, am inceput sa inteleg care e problema.
In usa catedralei, am prins fara sa vreau o frantura de “conversatie” intre un tata si fiul sau de 6-7 ani: “Hai, mai pupa si icoana aia si iesi afara!” Nu mi-am dat seama din tonul vocii daca era un indemn sau o permisiune acordata.
Biserica Evanghelica e una dintre cele mai impunatoare cladiri pe care le-am vazut, din toate punctele de vedere. Ajuns in fata ei si uitandu-ma in jur, primul lucru care mi-a venit in minte a fost ca n-am sa reusesc niciodata sa ma imaginez intr-o poza cu catedrala. O poza cu mine in fata catedralei ar fi fost cel putin penibila. Imi impunea si oferea prea mult respect, respect pentru care putea cere multe la schimb, insa in niciun caz o fotografie banala. Nu spunea nimic despre mine, nu spuneam nimic despre ea. Putea fi cel mult o dovada a faptului ca am fost odata acolo. O dovada jenanta, asa cum erau toti vanatorii de dovezi pe care abia atunci i-am remarcat in jurul meu.
Si atunci mi-am dat seama care era de fapt problema. Problema catedralei era si problema manastirii Cozia: oamenii, turistii. Era ceva sinistru in bliturile aparatelor care luminau catedrala, ceva dureros in imaginea turistilor extaziati de camerele digitale.
Turistii de tipul asta sunt personaje ciudate, pe care nu le inteleg si nu sunt nici foarte convins ca vreau. Inconjurati de constructii incredibile, de case vechi care spun multe, ei nu vedeau nimic decat ceea ce aparea prin obiectivul camerelor foto. Ajuns in centrul Sibiului, primul loc cat de cat aglomerat era in jurul unui semn pe care scria “Sibiu – capitala cultural europeana”. Atat. Asta si harta Sibiului, iar in jurul semnului, 3-4 grupuri de 2-3 turisti care asteptau sa se elibereze locul pentru a se putea poza cu semnul.
Nu sunt o persoana foarte critica la adresa ateilor, desi marturisesc ca (inca?) nu inteleg cum e sa nu crezi in nimic. Insa in manastirea asta mi s-a parut pentru prima data ca inteleg ce inseamna a profana, ce inseamna a murdari un loc cu bliturile unor aparate foto. Si, pentru cateva minute, mi-a fost sila de oamenii de acolo.
Sunt absolut convins ca nu au inteles nimic, ca nu au simtit nimic altceva decat bucuria ca odata ajunsi acasa vor putea vedea si, sperau ei, trai prin pozele pe care le-au facut, momentele sublime pe care tocmai le ratau. Astia nu vor sa traiasca, vor doar sa para cat mai vii in ochii celor din jur.