Imi plac oamenii hotarati. Imi plac atat de mult incat daca ar veni la mine unul care e absolut convins de faptul ca sunt un tampit si mi-ar spune asta pe un ton suficient de credibil, ar putea chiar sa imi devina simpatic. Parca imi plac insa si oamenii nehotarati; astia par mai umani. Chiar, ati observat ce repede transformam calitatea de a fi uman in scuza de cate ori facem o tampenie? “Am gresit, sunt om”, “stiu ca m-am razgandit de o mie de ori…sunt om” etc
Ziceam deci ca si unii si altii imi plac dar, daca ar fi sa aleg, i-as alege fara sa stau pe ganduri pe cei care stiu ce vor. Aia incapatanati, care n-au chef sa invete sa piarda doar fiindca societatea are impresia ca a sti asta denota demnitate. Si imi mai place sa creada in ceea ce fac, chiar daca aia din jur ii considera nebuni.
Nu o data am vazut nebuni care habar n-aveau ca anumite lucruri ar trebui considerate “by default” imposibile. Si cum eu ma gandeam destul de serios, intr-o perioada, sa fac o petitie pentru a scoate cuvantul “imposibil” din DEX, e explicabil faptul ca apreciez taria cu care nebunii cred ca lumea e de fapt a lor si ca intrusii sunt ceilalti. Toti ceilalti.
Citeam ca, odata, intr-o discutie cu un cardinal, Napoleon l-a intrebat:
– Vedeti steaua aia?
Cardinalul ii raspunde ca nu, fiindca intr-adevar pe cer nu se vedea nimic.
– Ei bine, cat timp voi fi singurul care o vede imi voi urma drumul si nu voi suporta obiectii.
Ceea ce va doresc si voua.