Scria Paler in Eul detestabil ca “nu exista decat paradise pierdute”. Mi-am adus aminte ca am mai citit asta la el, cred ca in Desertul pentru totdeauna si atunci nu am inteles la ce se referea, desi am incercat mult timp sa imi dau seama.
Paler nu era un om credincios, desi marturisea ca si-ar fi dorit sa poata spune o rugaciune fara sa simta ca face un act mecanic. A scris insa destul de mult despre izgonirea lui Adam si a Evei. Edenul este modelul paradiselor noastre, fara el niciunul din raiurile pe care ni le imaginam n-ar fi fost “paradis”. S-ar fi chemat altfel si ne-ar fi dus cu gandul la cu totul altceva. Cel putin pentru noi, Edenul a devenit “Paradis” abia dupa ce Adam si Eva l-au pierdut. Daca n-ar fi pacatuit, daca n-ar fi fost izgoniti, e foarte probabil ca problema unei gradini sa nu se fi pus niciodata. Atunci ce pretentii am putea sa avem de la copiile mai mult sau mai putin fidele ale acelui paradis? “Nu exista decat paradise pierdute“.
M-am regasit in multe din cartile lui Octavian Paler si stiu ca asta e valabil pentru multi dintre cei ce i-au citit cartile. Daca l-as fi descoperit mai devreme, acum 5-6 ani de exemplu, ar fi fost foarte mari sanse sa pun modul meu de gandire si analiza de acum pe seama influentei pe care scrierile lui au avut-o. Din fericire (pentru sanatatea mintii mele), l-am descoperit tarziu si, astfel, asemanarile nu pot fi puse pe seama pasiunii ci mai degraba pasiunea ar putea fi, partial, datorata asemanarilor.
Totusi, in ciuda acestor tipare mentale comune, am gasit multe locuri in care vad lucrurile complet diferit fata de el. Spre exemplu, in problema de mai sus, eu cred ca mai exista si altceva decat paradise pierdute si anume, paradise inca negasite. Paradise pe care le cautam. Credem ca exista, uneori stim chiar si cum ar trebui sa arate, si le cautam. Speram ca intr-o zi le vom gasi. Speram ca acea zi sa fie inainte sa incetam sa mai fim.
Apropo de asta, ajuns in pragul disperarii, imblanzit, Gaugain a zis odata, simplu: a spera inseamna aproape a trai.