Intotdeauna mi-a placut matematica. Uitandu-ma acum inapoi, ma gandesc ca unul dintre motive ar putea fi si relaxarea cu care constat de fiecare data ca mare parte din ceea ce ni se intampla are o explicatie logica. Rationamentul e simplu: daca problema are o logica iar tu esti o persoana suficient de perseverenta, mai devreme sau mai tarziu vei gasi solutia si vei putea mai apoi sa o aplici si altor probleme, facandu-ti viata mai usoara.
Lucrurile ce tin de simtire vin intotdeauna la pachet cu o doza de nesiguranta. Uneori, nesiguranta ne place, alteori e doar o sursa suplimentara de stres.
Revenind…mi-a placut intotdeauna matematica, insa in liceu am avut un profesor (de altfel foarte tare) care nu ma scotea din 5 si 6. Odata m-am pregatit foarte bine, i-am umplut 6 table si ma gandeam ca nu are ce sa-mi mai reproseze. La sfarsit mi-a zis “Nu a fost rau. Sapte. Data viitoare sa te misti mai repede.” L-am urat profund.
E, ajungand la subiectul postului, profesorul asta avea o vorba: de fiecare data cand cineva intarzia la ora si cerea voie sa intre, primea ca raspuns “Imi pare rau! A plecat trenul!” Si trenul pleca in fiecare saptamana, insa intr-o zi s-a intamplat ca el sa intarzie destul de mult, iar intr-un final, in momentul in care a intrat in clasa, un coleg mai pus pe glume ii zice “Domn’ profesor, a plecat trenul!” La care profesorul ii raspunde:
– Imposibil. Locomotiva sunt eu.
Eram astazi in metrou si stateam chiar langa usa. Ora 14:00, nu foarte aglomerat. La fiecare statie, cand se deschideau usile, erau cativa oameni care urcau imediat fiindca asteptau deja metroul, mai erau cativa care alergau pe scari si reuseau sa urce chiar inainte sa se inchida usile si intotdeauna, la fiecare statie, erau cel putin 2-3 oameni care alergau sa il prinda dar ramaneau pe afara. Le vedeam fetele fiindca stateam exact langa usa; ii vedeam pe unii dezamagiti, pe altii frustrati, pe unii resemnati iar altii injurau.
Si imi aminteam de ceea ce am povestit mai sus, cu profesorul. Asa e si in viata: unii se pregatesc si asteapta sa vina trenul, iar cand trenul vine in sfarsit, nici macar nu ezita. Altii, reusesc ca prin minune sa se strecoare printre usi si sa se apuce cu dintii de o oportunitate. Iar o parte dintre noi, probabil cei mai multi, nu apucam sa vedem trenul decat din spate, dupa ce a plecat. Fiindca am fost nehotarati, fiindca n-am stiut ca e trenul nostru sau fiindca eram ocupati facand cu totul altceva.
Si, desigur, intotdeauna mai sunt unii care isi doresc sa fie locomotive, chiar daca asta inseamna ca vor trebui sa traga dupa ei vagoane si sa stie in ce statii sa opreasca pe drum.
Later edit: completare de la Derelict