Nu cred ca pot aprecia corect efortul cumulat al catorva sute de oameni atunci cand ma uit la Casa Poporului. A doua cladire din lume ca marime, dupa Pentagon, o imensitate de care ma ciocnesc vizual aproape in fiecare saptamana. Totusi, faptul ca se afla in mijlocul unui oras atat de efervescent ori ii scade din grandoare, ori, mai probabil, ne face pe noi mai orbi.
Am facut astazi un drum, cu niste prieteni, pana la barajul Vidraru. Nu mai fusesem. E aproape incredibil. Lasand la o parte privelistile de “inceput de lume”, lasand la o parte sentimentul dat de serpentinele pline de indicatoare ce atentioneaza in legatura cu posibilele caderi de bolovani si dovezile clare ale faptului ca cei care au montat semnele stiau ce spun, barajul Vidraru mi-a lasat o impresie de grandoare pe care Casa Poporului nu mi-ar fi putut-o lasa niciodata.
Acolo, in mijlocul naturii, intre doi munti, un lac si cerul astazi senin, apreciezi altfel o constructie de 166 metri inaltime. Un colos de beton rece, in mijlocul naturii, impune respect si, personal, nu am putut sa nu ma gandesc la munca ce a fost depusa pentru ridicarea barajului si, mai ales, la curajul si viziunea omului care a avut curajul sa spuna “il fac”.
In 10-20 de minute cred ca am inteles ce inseamna pace. Nu era vorba nici de liniste, nici de absenta tehnologiei, nici de ideea nebuneasca de a fugi de civilizatie, care imi mai provoaca fiori din cand in cand. Era pace, bine si-atat. M-a intristat insa realizarea faptului ca un oras ca Bucuresti, oras pe care il iubesc sincer, nu imi va permite niciodata sa simt cu adevarat acea libertate. Imi voi lua singur alte libertati si le voi trai dar nu si pe cea de la Vidraru. Va trebui sa ma multumesc cu umbrele reci si colturoase de Bucuresti, sau sa imi fac curaj sa plec.
Mai e timp.
