Sunt dispus să plătesc prețul pentru a fi liber.
Una dintre valorile mele fundamentale este libertatea. În toate formele ei. Vreau să mă simt liber, îmi place să mă simt liber și sunt dispus să plătesc prețul pentru a fi liber.
La 14-15 ani am decis să îmi fac gaură în ureche ca să îmi pun cercel. În aceeași perioadă am început să îmi las părul lung și, pentru ambele motive, am avut meciuri cu directorii din liceu. Am purtat părul lung mulți ani. Fiindcă îmi plăcea dar, uitându-mă înapoi, și fiindcă era o formă de rebeliune.
Apoi, pe la 17-18 ani, am început să mă gândesc serios la faptul că trebuie și eu ușor-ușor să încep să îmi câștig existența cumva.
Îmi aduc aminte cu lux de amănunt cum a decurs unul dintre primele interviuri: era o firmă de IT, în București, m-am dus pentru un job de junior în marketing și am avut interviul direct cu managerul firmei. După 10 minute de întrebări mi-a spus:
– Știi ce? Noi mai avem o poziție deschisă, pe partea de vânzări? Te-ar interesa?
Sincer, mă interesa orice poziție ar fi avut. După ce mi-a explicat ce ar presupune am ajuns la salariu, care avea o parte fixă și una de comision. Avea un whiteboard lângă el, pe care mi-a scris o formulă de calcul a comisionului, ca să îmi fac o idee cam câți bani aș lua pe lună, în funcție de rezultatele pe care urma sa le obțin. O formulă complicată, cu multe intervale.
L-am ascultat cu atenție și apoi l-am întrebat:
– Aș vrea să facem un calcul și pe maximul pe care îl pot câștiga pe lună, se poate? Să zicem că ating targetul maxim, câți bani aș lua la sfârșitul lunii?
A zâmbit, probabil interpretând întrebarea ca încredere în propria capacitate. Nu era încredere. Pur și simplu voiam să văd dacă merită. Sau voiam să mă conving că nu merită. Sau ceva…
A făcut calculul, au ieșit 1000 euro. Mi-a subliniat totuși că nu e foarte ușor de atins targetul acela, mai ales la început (și, completarea mea, mai ales fiindcă habar n-aveam de nimic, fiind primul meu job 😃 ).
L-am rugat politicos să mă lase să îi dau răspunsul mâine dimineață dar am știut din secunda aia, 100%, că răspunsul meu va fi „nu, mulțumesc”.
Nu mă înțelege greșit. 1000 de euro erau enorm acum 20 și ceva de ani. Nu știam cum arată nici 300 de euro la un loc și cel mai probabil m-aș fi mulțumit cu acești 300 o perioadă lungă de timp.
Însă ce m-a oprit a fost că, pur și simplu, nu am putut să accept ideea de limitare a ceea ce pot obține. Ideea asta că altcineva mi-a plafonat, printr-un sistem, ce pot obține și că ceea ce pot eu face are o limită, indiferent de cât de mult vreau eu să muncesc sau să trag mai tare, m-a demotivat major.
Iar faptul că în schimbul acestor bani ar trebui să dau un număr fix de 9 ore în fiecare zi, pentru restul vieții mele, m-a speriat.
Evident, cu mintea de adult de acum, e ușor să îmi imaginez niște promovări, alte poziții, alte joburi luate după primii ani, chiar negocierea unor zile libere pe săptămână etc. Dar aici nu judecam deciziile copilului de 18-19 ani, încerc doar să descriu mecanismul intern care venea din modul în care vedeam lumea, încă de atunci.
N-am acceptat banii, de care aveam nevoie, pentru că nu am vrut să iau ceea ce am perceput ca fiind o limitare a libertății mele de a fi orice vreau să fiu, de a îmi stăpâni timpul și calendarul și de a obține cât voi fi capabil să obțin.
Și nu m-am angajat.
După primele două interviuri, m-am întors acasă și i-am zis mamei mele: eu nu vreau să mă angajez, n-am să lucrez niciodată pentru altcineva. Mi-a susținut decizia, deși nu știu ce a simțit în momentele alea.
Mi-am făcut propriul business, mai întâi încercând să fac lucruri singur, apoi angajând pe alții, astfel încât pe la 20 de ani erau deja mai mulți oameni care primeau bani lunar de la mine, colaboratori, apoi angajați.
La vârsta aia, mutat deja singur, încercând să fac și o facultate în paralel, fără niciun skill dezvoltat (și fiindcă nu muncisem niciodată nicăieri), fără să înțeleg lumea de business deloc și fără să am bani care să suplinească naivitatea aia post-adolescentă, n-a fost doar greu. A fost brutal.
Dar s-a simțit ca libertate. Și nicio secundă n-am regretat nimic. De fapt, regretul e un cuvânt care îmi pune probleme și astăzi. Sincer, nu-l prea înțeleg.
De câte ori am încercat să găsesc lucruri despre care aș putea spune că le regret, n-am găsit nimic. Găsesc liste întregi cu perioade grele, găsesc multe-multe lucruri pe care am încercat să le fac și n-am reușit și sunt destule situații pe care mi-ar fi plăcut să le fi gestionat un pic altfel. Dar nu simt regret. N-aș schimba absolut nimic.
Și cred că o mare parte din asta se datorează faptului că am înțeles devreme această ecuație a vieții:
Dacă îți asumi responsabilitatea pentru propriile decizii și dacă ești dispus să privești adevărul în față, poți avea libertate completă.
Dar ce înseamnă libertate completă?
Pentru mine, astăzi, libertatea înseamnă să am resursele să fiu stăpânul propriei vieți. Să nu mă simt captiv nicio secundă. Înseamnă timp, liniște mentală și bani. În ordinea asta.
În cele 7000+ de ore lucrate în sesiuni de change strategy, auzind realitățile intime ale vieților atâtor oameni, am cunoscut foarte multe persoane care câștigă mulți bani și care se simt captivi în propriile vieți. Au recunoaștere și statut social, au bani, dar n-au timp nici să se întrebe pe ei cum se mai simt. Sau, și mai rău, s-au obișnuit să fugă, ca să nu fie nevoie să se întrebe.
Sunt implicați în proiecte de amploare, dar n-au timpul fizic sau timpul mental pentru a se conecta cu partenera/ partenerul de viață sau cu propriii copii. Amână viața, pentru că „e o perioadă mai aglomerată”. Tot timpul. Sau sunt, cum zicea Alex Pattakos, prizonierii propriilor gânduri și emoții.
Le cresc veniturile, dar le cresc proporțional și cheltuielile. Oricâte zerouri ar pune la veniturile lor lunare, banii puși deoparte sunt zero, sentimentul de siguranță nu există. Banii doar le accelerează viața. Ard mai repede și atât. Mulți dintre ei sunt, tehnic, proprii lor șefi. Poate freelanceri, poate antreprenori. Dar asta nu înseamnă că sunt stăpânii vieții lor.
Mulți oameni au fantezii cu a ajunge ”să fie pe cont propriu” ca să își controleze programul. Apoi ajung acolo și își dau seama că în loc de un șef care să le spună ce să facă au 3 clienți care au devenit șefii lor și le dictează ritmul vieții. Iar dacă n-au 3 șefi, au 3 frici majore care le dictează viața.
E foarte complicat să ajungi să te simți cu adevărat liber. Mult mai greu decât să ajungi să ai ”succes” sau să faci bani.
Îi spuneam unui amic, ușor iritat de o discuție pe care am avut-o:
– Băi, pe mine nu mă impresionează deloc oamenii cu bani, mașini sau case. Pot aprecia efortul și știu că cel mai probabil au muncit mult pentru asta. Dar cred că oricine poate ajunge să facă bani dacă doar de asta îi pasă. Nu mă impresionează deloc. Arată-mi pe unul care a făcut bani și e încă liber. Care are timp, are spațiu mental pentru oamenii și lucrurile care îi plac și apoi, da, are și bani ca să ducă viața pe care vrea să o ducă. În ordinea asta. Asta ar fi ceva remarcabil.
Soluții
Scriind rândurile astea, îmi apare în minte nevoia de a închide articolul cu o potențială soluție.
Ca și cum ar fi atât de simplu…
„Două sfaturi care îți vor transforma viața.”
„Rutina care îți va da libertatea pe care știi că o cauți.”
„Metoda Roșca și cum îți va revoluționa viața.”
Asta cauți, nu?
Right…
N-am.
Dar uite ce pot să îți dau. Pot să îți zic un lucru concret, nu doar filosofic, pe care eu îl fac pentru a îmi apăra și cultiva această libertate. Și e ceva ce ai putea încerca și tu, să vezi cât de bine ți se potrivește: să fii mai puțin tolerant cu lucrurile care îți răpesc din libertate.
Uite, pentru mine, două zile consecutive în care nu m-am simțit în controlul propriului timp e maximum pe care îl tolerez. O zi poate să se mai întâmple, că nu sunt perfect, mă bag în mai multe proiecte decât ar trebui uneori, sau mai scârțâie un pic organizarea, și mă mai trezesc cu o zi care e foarte diferită de cum mi-aș fi dorit să fie.
Mă trezesc prizonier al propriilor promisiuni pe care nu mai am chef să le respect (dar le respect, fiindcă vreau să continui să mă văd ca un om responsabil).
Însă atunci când am două zile consecutive altfel decât aș vrea să fie, ȘTIU că am nevoie să schimb ceva fundamental. Că viața mea are nevoie de o revoluție, altfel există riscul să încep să mă complac într-un rol de victimă.
Așa că anulez tot ce aveam în calendar pe mâine, îmi iau ”o zi sau două de concediu”, și tot ce fac este să caut acea decizie curajoasă care are cele mai mari șanse să mă ajute ca viitorul meu să fie diferit.
Ce pot schimba în viața mea, începând de mâine, ca să mă simt mai puțin captiv, să mă simt mai liber decât m-am simțit azi? Poate fi o decizie mică, dar de obicei e una mare.
Trec de la un potențial la altul, rulez scenarii în mintea mea, evaluez idei de schimbare până când ajung la una care (1) pare că mi-ar da mai multă libertate și (2) mă sperie un pic (sau mai mult). Și atunci știu că am găsit-o! E decizia pe care am nevoie să o iau!
Mai rămâne doar să o pun în practică. :)
Ceea ce nu-i mereu ușor, dar nici imposibil.
Când simt nevoia, cer ajutorul.
PS: am cunoscut oameni angajați mai liberi decât cei mai “de succes” antreprenori. Acest articol nu este neapărat despre „a merge pe cont propriu”, deși pe alocuri poate să pară așa. Ai nevoie să vezi ce ar putea funcționa pentru tine. Libertatea e subiectivă, fiecare are propria definiție.
Andrei Roșca este change strategist și coach specializat în controlul gândurilor, reglarea rapidă a stărilor emoționale și burnout pentru antreprenori și profesioniști care iau decizii cu mize importante și funcționează constant sub presiune.
Dacă vrei să afli cum arată concret un proces de change strategy pentru situația ta, îl poți contacta direct la [email protected] sau pe WhatsApp la +40722 458 259
Ce spun oamenii care au lucrat cu mine
Daniel Zărnescu
Scriitor si antreprenor
Coaching-ul cu Andrei este inspirational, provocativ, iti da energie si suflu care te imping mai departe pe calea ta.
Tudor Iacob
Managing Partner at Unison Plant Based
As a solo founder of a startup, I felt I was in that dark swamp of despair every business book or entrepreneur is talking about. That space where you end up after some years of ups and downs and struggles.
I needed to escape the days with low energy, very little enthusiasm, no confidence and no plans ahead. From the first session, Andrei made me address some of my personal problems and limiting beliefs and helped me to see the connections to my work. He guided me to create a daily routine that stuck with me and now is a framework to be more productive, present and confident. Andrei made my growth process enjoyable.
Andra-Larisa Zaharia
Cybersecurity communication manager @ CyberEmpathy.org
Andrei a schimbat profund modul în care mă văd și mă evaluez pe mine însămi. A avut un rol esențial în tranziția mea de la statutul de angajat full-time, timp de peste 10 ani, la cel de freelancer full-time (cu toate fricile, îndoielile și provocările pe care le implică).