Pot intelege lipsa vointei, pot intelege ca exista oameni carora le e greu sa se tina de ceea ce si-au propus, dar nu pot intelege nepasarea. Ma depasesc oamenii carora le zici “bai, ai spus ca faci X si, a nu-stiu-cata oara, nu ai facut-o”, iar ei rad fiindca stiu ca e adevarat. Si atat.
Acum, eu nu zic ca ar trebui sa planga insa ma alarmeaza putin neconstientizarea gravitatii situatiei. Eu de cate ori imi dau seama ca s-a intamplat asta, ca mi-am promis ceva si nu am respectat, ma enervez groaznic pe mine, fiindca imi dau seama ca am fost slab, mediocru.
A iti respecta cuvantul pe care il dai altora e o chestiune de onoare, pe care o ai sau nu o ai. Insa daca as fi nevoit sa aleg vreodata intre a respecta cuvantul dat altora si a respecta o promisiune pe care mi-am facut-o mie, as alege varianta a doua fara sa clipesc. Cand toata lumea din jur te dispretuieste, daca esti okay cu tine, mai ai o speranta. Insa atunci cand te uiti in oglinda si nu te mai recunosti ai o problema mai mare decat parerea lumii despre tine.
Constientizarea lipsei de vointa ma face sa ma simt neputincios iar asta e unul dintre cele mai groaznice sentimente de pe lumea asta. Cand inca speri, iti gasesti curajul sa lupti (chiar si cu tine), indiferent cat de greu iti este. Cand “stii” ca ai pierdut nu poti fi decat resemnat si trist.