“Cei mai multi ma socoteau un original daca nu chiar ticnit. Nu ma ocoleau insa. Acum eram ca un ciumat. Se facuse gol in jurul meu si mergeam pe strada cu acest gol dupa mine.
E normal, mi-am zis. Un om intelept prefera sa n-aiba incurcaturi. Daca aude pe cineva tipand, nu se amesteca. Prefera sa taca si sa nu observe. Evita si gandul ca, intre masti de sticla nedreptatea nu evolueaza decat spre o nedreptate si mai rea. Are propriile lui griji, ce-i mai trebuie si altele? Si-l considera prost pe cel care aude.
Treaba lui daca tine sa-si faca rau singur, se gandeste grabind pasul. Dar nici nu ii place sa i se aseze oglinda in fata. Nu pentru ca s-ar cai, ci… Si la urma urmei de ce-ar trebui sa se justifice? Sa se justifice cei care fac pe altii sa tipe sau cei care tipa, nu cei care isi vad de grijile lor… Vechii mei prieteni se socoteau, fara indoiala, toti niste intelepti, iar eu eram prostul. Si nu-mi iertasera, probabil, ca dupa ce eram prost mai aveam si tupeul sa-i judec.
Nu-i condamnam. Cine s-a ridicat impotriva tacerii a riscat totdeauna sa se faca tacere in jurul lui. Oamenii iti iarta multe, dar nu-ti iarta cand le arati cu degetul lasitatea. Ei vor sa para nobili, chiar cand nu fac nimic pentru asta; sau mai ales cand nu fac nimic.”
Viata pe un peron, Octavian Paler