Nu stiu exact ce am visat azi-noapte, in general nu prea pot sa imi amintesc visele (sau nu vreau sa mi le amintesc?) insa m-am trezit cu revelatia ca ceea ce ma scoate din sarite nu este izul de comercial pe care incep sa il simt peste tot in jur. Pot accepta foarte usor ideea ca, in incercarea noastra continua de a trai in lumea asta, a fi un bun vanzator e de multe ori chiar mai util decat a fi Om.
Pe langa asta, mi-ar fi greu sa nu observ activitatea care ne ocupa o parte atat de mare din timp: constient sau nu, fiecare dintre noi incercam sa vindem. Vindem unui prieten ideea de a merge in barul X fiindca acolo e mai putin fum de tigara, ne vindem calitatile persoanelor de sex opus, ne vindem imaginea angajatorului, ne vindem zambetul pentru a castiga bunavointa unui functionar nesimtit sau ne vindem pe noi noua, dupa ce ne ambalam frumos in aroganta, narcisism si egocentrism.
Suntem niste comercianti iar ceea ce facem, de cele mai multe ori, ar putea fi numit comert. Am, deci, o toleranta foarte mare fata de cei care recunosc ca fac ceva comercial. Ceilalti ma irita pe mine! Fiindca prin prelata mult prea transparenta de naivitate si dezinteres cu care incearca sa se acopere, nu reusesc decat sa genereze momente penibile si totusi raman consecventi in ceea ce fac.
Voiam sa trag o concluzie mai serioasa insa dupa 10-15 minute de pauza in care mi-a trecut prin minte, printre altele, faptul ca n-am mai vazut de mult un film alb-negru bun, tot ce am putut sa scot a fost o secventa dintr-un scenariu de film care, probabil, inca nu s-a scris insa ar ilustra, cred eu, destul de bine atat postura ingrata in care unii oameni se afla cat si doza de penibil meritata.
Imagini alb-negru, o camera slab iluminata de un singur geam pe care se poate vedea, in departare, o biserica. O domnisoara pioasa se apropie usor de un parinte intre doua varste, in sutana si, atingandu-i urechea cu buzele umezite in prealabil, ii sopteste cu o voce lasciva, imorala:
– Oaia din mine vrea sa fie calauzita!

