Satisfactia muncii este rezultatul diferentei dintre recompensa pe care un om o primeste pentru munca facuta si ceea ce estimeaza el ca ar trebui sa obtina. Daca recompensa si asteptarile sunt egale, atunci putem vorbi despre o stare de satisfactie deplina, omul e fericit, nu isi cauta alt loc de munca si, in mod normal, daca alti factori nu mai exista, ar trebui sa aiba randament maxim.
Acum, unde se greseste de multe ori? Multi manageri confunda asteptarile angajatilor cu asteptarile pe care ei cred ca ar trebui sa le aiba angajatii. Nu conteaza ca, pentru tine, ca manager, a matura o strada valoreaza X lei, ci conteaza cat se asteapta maturatorul sa primeasca pentru munca depusa.
De cele mai multe ori problema asteptarilor angajatilor este una alimentata de manageri, prin ignoranta. Daca ii spui clar omului la ce ar trebui sa se astepte, il ajuti, iar diferenta dintre asteptari si ceea ce ii poti tu oferi pentru acea munca va fi mult mai mica. Altfel, fiecare persoana isi defineste propriul sistem de recompense si se asteapta ca “seful” sa ii ofere exact acele recompense.
In stabilirea recompensei meritate (presupusa de angajat) sunt luati in considerare atat factori interni precum “cat de greu ii este sa mature strada” (din toate punctele de vedere: munca fizica, sentiment de rusine, pricepere etc) cat si factori externi, de exemplu, cu cat sunt platiti alti maturatori. Atunci cand oamenii tind sa se compare cu altii in ceea ce priveste, de exemplu, remuneratia intra in ecuatie si teoria echitatii.
(cele de mai sus au fost doar o scurta introducere pentru urmatorul post care va fi despre Sursele satisfactiei muncii, adica factorii care influenteaza in mod clar si direct nivelul de satisfactie oferit de un job, dincolo de salariu)
Later edit: despre sursele satisfactiei muncii AICI
Când satisfacția scade constant, de multe ori nu e vorba de job. Am scris despre semnele subtile: Burnout la manageri și antreprenori