M-am saturat pana peste cap de oameni cu dureri de spate si pantaloni tociti in genunchi. Cred ca atunci cand totul in jurul tau incepe sa se prabuseasca, unul dintre lucrurile care te pot tine in picioare este demnitatea.
Iar demnitatea e unul dintre putinele lucruri in legatura cu care cei din jur nu te pot minti, asa cum uneori poate ti-ar placea. Demnitatea oferita de altii, voit sau la cerere, nu e decat o parere neavizata. E doar impresia pe care ei si-au facut-o, in timp sau ad-hoc, despre noi.
In ochii unui om poti citi uneori mandria sau increderea in sine, ambele fiind trasaturi care pot fi dezvoltate in timp printr-un proces de auto-educare, insa spre deosebire de ele, demnitatea pleaca de la un anumit nivel si nu poate sa mearga decat in jos.
Din punctul meu de vedere, cu fiecare compromis pe care il faci, ajungi mai jos iar momentele in care nu faci compromisuri nu te pot ajuta decat sa stagnezi, in niciun caz sa cresti nivelul demnitatii. Nu poti deveni demn, poti doar sa iti pastrezi demnitatea.
La fel cum se intampla si cu increderea pe care altii ti-o ofera: poti pierde in 5 minute tot ce ai construit, sau ai mentinut – in cazul demnitatii, ani de zile. Ca si in cazul increderii, odata ce ti-ai pierdut demnitatea tot ce poti sa faci este sa speri ca cei din jurul tau vor uita. Fiindca de reparat nu mai ai cum sa repari ceea ce-ai facut.
Si cred ca cei mai multi ar putea dar nu vor sa te ierte atunci cand le tradezi increderea sau atunci cand le arati ca s-au inselat in privinta demnitatii tale. Gasisem odata un citat (nu mai stiu unde) conform caruia “oamenii pot uita ceea ce ai spus, pot uita ceea ce ai facut dar niciodata nu vor uita cum i-ai facut sa se simta”.