Am avut norocul sa cunosc multi oameni, in special in ultimii 2 ani. Cativa dintre ei s-au dovedit a fi oameni de o foarte buna calitate, genul de oameni cu care, oricat de modest ai fi, te-ai putea lauda cu usurinta daca nu ti-ar fi rusine ca ar putea afla si si-ar schimba astfel parerea despre tine. Genul de oameni carora, de ziua lor, le faci cadou un cd cu muzica pe care il mai au de 3 ori iar ei zambesc, iti multumesc si se prefac ca sunt entuziasmati doar ca tu sa te simti bine; de parca tu ai fi sarbatoritul.
Si, intr-un fel, esti. Alaturi de astfel de oameni timpul parca se opreste iar problemele cotidiene sunt inlocuite de intrebari auto-adresate: cum fac sa fiu ca el? cum pot identifica in el partile bune care mi s-ar potrivi si mie? ce are omul asta atat de deosebit? ce ma face sa il apreciez atat de mult?
Si atunci, daca vrei, te dezvolti. Iti promiti ca vei schimba ceva la tine. Poate chiar te rogi sa fii un om mai bun. Iti dai seama cat de mult mai ai pana unde vrei sa ajungi ca nivel al calitatii umane si accelerezi. Atunci. Pana la podea. Si speri sa ajungi cat mai departe pana se termina benzina.
Mai rar, mai intalnesti insa si oameni exceptionali, care te dezarmeaza. Sunt atat de sus incat, o perioada, nu indraznesti decat sa ii privesti, sa ii asculti, incerci sa te asiguri ca, in cazul in care dispar in secunda urmatoare, ii vei tine minte. Si nici macar nu ai vrea sa fii in locul lor fiindca ai nevoie ca ei sa fie acolo, sa iti ghideze pasii, sa supravegheze fiecare miscare pe care o faci, sa te ajute sa fii mai bun. Fiindca toti ne dorim sa fim mai buni sau macar sa micsoram distanta dintre ceea ce stim ca suntem in realitate si ceea ce intuim ca vad in noi oamenii exceptionali care ne privesc.