Am mai scris despre cat de mult imi place mie sa ma plimb pe strazi si cum, in general, nu prea sunt atent la ce se intampla in jurul meu. Ma concentrez sa nu “dau in gropi”, ca sa nu se interpreteze gresit cazatura :), si cam atat. In rest, ma gandesc la ale mele si chiar ma ajuta. Multe solutii le-am gasit plimbandu-ma pe strazi.
Mai exista insa o parte foarte misto a acestor plimbari: in unele momente, cam odata pe saptamana, sau poate la doua saptamani, imi dau seama ca nu sunt singur pe strada. Ca bate usor vantul, ca pomii sunt verzi si se misca sau, de ce nu?, ca strazile sunt pline de masini si oameni. Si cand se intampla asta, de obicei, ma opresc si cateva minute ma uit in jur si ma bucur ca pot sa fiu acolo, sa simt, sa miros, sa vad, sa cred.
Stiu ca multi oameni sunt probabil constienti de lucrurile astea mai tot timpul. Totusi, nu stiu daca mi-ar placea sa fiu asa. Nu stiu daca ei se bucura de viata asa cum ma bucur eu. A! Si inca ceva. Haide sa nu uitam ca exista oameni care nu pot sa fie acolo, sa simta, sa miroase, sa vada… si totusi cred.