Intotdeauna mi s-au parut deosebiti oamenii care stiu ce vor. Si nu e nevoie sa aiba prea multe ca sa ma impresioneze. Fiindca in Romania in care traiesc eu sunt atat de putini oameni care stiu ce vor, ce le place, unde isi doresc cu adevarat sa ajunga, incat orice persoana in care vad o ambitie sau o dorinta puternica imi devine, aproape instantaneu, cel putin simpatica.
Si mi se pare foarte misto faptul ca am impresia ca incep sa ii recunosc de la distanta. Parca au ceva deosebit. Ceva care se vede fara sa vorbesti cu ei, fara sa stii cine sunt. Poate ca vad in ochii lor acea scanteie pe care o vedeam uneori la unii, atunci cand mai tineam interviuri. Sau poate ca pur si simplu contrasteaza cu restul oamenilor, cei multi, cei fara vise, ambitii si directie, cei care sunt atat de pustii si goi.