Treaba cu alergatul e ca-i o metafora pentru viata. Te incalti, iesi pe usa, alergi 45 de minute si ai trait o viata. Cu tot ce presupune asta. Cu momentele de inceput, in care simti ca poti sa muti muntii, cu prea mult avant dar care te duce totusi undeva, cu momente in care doare si trebuie sa decizi daca e genul de durere care sa te opreasca sau daca e genul de durere care iti spune ca esti pe drumul cel bun, sa nu te opresti.
E despre a invata ca de cele mai multe ori durerea trece daca inveti sa o ignori. Insa nu mereu! Si fara sa ai habar daca de data asta va trece sau nu, va trebui sa iei o decizie.
Alergarea e sinusoidala, la fel ca viata. Ups and downs. Si esti singur, tot ca-n viata. Sigur, uneori ai pe cineva care iti ureaza succes la plecare, poate te asteapta cineva la finish si, cateodata, chiar alergi impreuna cu cineva. Cineva care are propria directie, propria viteza si propria lupta. Dar in deciziile complicate, esti singur. Singur cu emotiile, nesigurantele, temerile si gandurile tale. Te caleste, iti da experienta in a sta cu tine, ceva ce mare parte dintre noi nu-s in stare sa faca by default.
M-a intrebat cineva zilele trecute, in treacat, care-i treaba cu alergatul. Pe foarte scurt, cam asta-i treaba. Alergarea e viata.