Am inceput sa alerg in ianuarie 2013, s-a facut un an de curand. Si desi cei ce-mi sunt prieteni (in realitate sau pe Facebook) stiu asta, mi-am dat seama ca n-am scris niciodata pe blog despre de ce am facut-o, cum a fost si ce inseamna pentru mine. Adi ma intreba saptamanile trecute, mai in gluma mai in serios, daca nu simt nevoia “sa dau din preaplinul asta si altora”. :) Si adevarul e ca in mod normal simt nevoia asta. Insa alergatul asta a fost mult timp doar pentru mine. Rezultatele de la niste competitii, recordurile personale sau cateva articole le-am share-uit fara probleme, insa drumul din interior mi-a fost prea intim. Inca imi este, pe alocuri.
Mai incercasem sa ma apuc de alergat. De vreo doua ori, ca sa dau jos niste kilograme puse de responsabilitatile antreprenoriatului. Alta data, fiindca mi se parea cool. De fapt, fiindca mi-ar fi placut sa ma pot uita la mine ca la un sportiv, fie el si amator. I-am admirat pe sportivi intotdeauna si mi-a parut rau ca n-am putut invata disciplina practicand un sport, poate ca mi-ar fi fost mai usor asa.
Mi-ar fi placut sa ma vad sportiv, dar realitatea e ca nu eram. Mai mergeam la sala din cand in cand, mai fusesem si la inot, insa erau doar activitati punctuale, care imi aduceau lucruri de moment, dar pe care nu le gaseam suficient de motivante. Acum imi dau seama de ce: fiindca nu erau parte dintr-un stil de viata. Ala era “Andrei care incearca sa slabeasca” sau “Andrei care incearca sa se disciplineze” sau “Andrei care vrea sa testeze inotul”. Nu era “Andrei sportivul”.
O alergare nu te face sportiv, la fel cum o saptamana de dieta sau mancat sanatos nu inlocuieste un regim alimentar echilibrat. E o fortare, un sprint de 20 de metri. Util poate, insa cu totul altceva decat ce voiam eu. Eu voiam ca sportul sa faca parte din viata mea.
Am ales alergarea si habar n-am de ce. Insa intr-o seara de ianuarie am zis “de maine voi incepe sa alerg”. M-am trezit a doua zi si ninsese. Ninsese rau. Ninsese bine! La prima mea alergare zapada era aproape pana la genunchi. A durat vreo 3-4 minute, atat am putut sa alerg… A durat mai mult drumul pana la pista de atletism si inapoi decat alergatul in sine. Mai putin de un kilometru si simteam ca o sa mor daca nu ma opresc.
M-am oprit, insa dupa ce am ajuns acasa, stand lipit de calorifer si incercand sa imi simt picioarele, am stiut ca de data asta am inceput bine, si ca, indiferent daca va dura o luna sau un an, voi integra alergatul in viata mea. Fiindca a fost prima data cand am simtit ca are sens, ca e coerent cu mine. Ca desi e probabil ca in acest proces sa slabesc, sa devin mai rezistent, mai rapid sau mai puternic, nu era vorba doar despre lucrurile astea, era ceva mai mult.

