Cred ca prin 2010 am invatat sa stau. Abia prin 2010. Sa ma opresc din cand in cand, sa iau piciorul de pe acceleratie si sa ma uit in jur. Apoi, sa ma uit in mine.
Nu ne invata nimeni asta, sa stam. Ne invata doar sa alergam, in fiecare zi mai repede decat in precedenta. Ne invata ca daca in fuga asta suntem printre primii, atunci e bine. Daca nu, sa fugim mai repede! Sa fugim ca si cum am sti catre ce. Si nu stim, normal ca nu stim, habar n-avem.
Ne setam niste obiective, avem niste idei, cateva sperante si o lista scurta pe care speram sa o putem bifa, candva, in viata asta. Dar, in realitate, habar n-avem daca si cand vom ajunge acolo.
Am invatat in coaching ca de cele mai multe ori oamenii doar cred ca alearga catre ceva. De fapt, fug de ei.
Dincolo de faptul ca ne uitam in jur, ii vedem pe toti ca alearga, si ne imaginam (stupid, zic eu) ca despre asta-i viata, de cele mai multe ori ne e si frica sa ne oprim. Fiindca daca ne-am opri, ne-am putea auzi gandurile, am simti inima cum bate si ne-am putea da seama, ca intr-o oglinda, cine suntem acum. Si ne e teama de distanta dintre ceea ce suntem si ceea ce credem ca ar trebui sa fim.
Singura problema e ca, pentru a putea ajunge sa fim cine vrem sa fim, cam avem nevoie sa stim de unde plecam. Iar asta nu o putem afla din fuga. Tre’ sa stam.