Stiu ca vi s-au mai spus lucrurile astea, dar poate ca prea in soapta. Aveti o problema – si uite cum incep incorect si non etic folosind prea usor un cuvant pe care as putea sa il inlocuiesc, comod, cu “provocare”, “frana”, “sensibilitate” sau alte cuvinte care ar fi mai pufoase, mai blande. Dar ziceam ca aveti o problema. Nu toti, bineinteles. Doar unii dintre voi o au. Prea multi.
Problema voastra e ca v-ati obisnuit sa judecati valoarea unui om in functie de venitul lui si de timpul petrecut muncind. In functie de reusitele sociale, adica in functie de cat de sus a ajuns intr-un joc de Catan pe care voua va place sa il numiti viata. Ei bine, e gresit! Si voi stiti ca e gresit. In interiorul jocului nu ne mai punem intrebari, fiindca nu mai e nevoie odata ce am invatat regulile. Stim ca se arunca cu zarul doar cand ne vine randul, lucrurile se intampla doar intr-o anumita ordine, predefinita de un regulament pe care nimeni nu stie cine l-a scris. Insa de vreme ce-i scris, hai sa presupunem ca-i corect si sa jucam dupa ce scrie acolo. Putem sa ne mai ofticam din cand in cand, insa e doar o manifestare a faptului ca nu stim sa pierdem, o depresurizare. Nu ne asteptam ca ceva sa se schimbe, vrem doar sa urlam cat mai tare. Sa contam.
Fiindca voi munciti cate 12-14 ore pe zi si ati ales sa va traiti viata in weekend-uri, vi s-ar parea normal ca toti sa o faca iar cei care aleg sa munceasca intr-un job part-time si sa isi vada de pasiuni sau copii sunt underachievers. A fost mai usor sa luati de buna reteta asta decat sa va intrebati ce vreti. Si asta e de inteles pana la urma, toti gresim. Problema adevarata e ca unii dintre noi se mai si opresc din gresit dupa un an, doi sau sapte. Unii invata din asta.
Parintii nostri au trait in comunism iar asta e o scuza pentru multe lucruri pe care le-au facut sau le fac anapoda, o scuza pe care noi nu o mai avem.
Noi suntem in locul in care suntem in mare parte fiindca asta meritam. Avem un job de rahat fiindca asta meritam, o relatie naspa fiindca nu ne-am propus mai mult si prieteni cu o viata la fel de infloritoare (in weekend-uri) si ca in reviste ca si noi.
Va scriu din indignare, dar si ca sa va rog ceva. De fapt, sa va somez: treceti peste smiorcaiala asta de copii rasfatati si apucati-va sa munciti pentru a va fi mai bine. Avand o prima grija totusi: sa nu munciti ca fraierii intr-o directie la plesneala, pe care o luati de-a gata doar fiindca v-a fost lene sa va puneti intrebari. Nu de alta, dar asta probabil ca faceti deja. Si stiti ca e gresit.
* “greseala” e un cuvant prost si subiectiv, fiindca eu nu am niciun drept sa zic ce e corect sau gresit in viata voastra, chiar presupunand prin absurd ca as sti. Insa mi s-a parut necesar in acest context. Aici el inseamna de fapt “tot ce voi simtiti in adancul sufletului ca e gresit”. Si nu-mi spuneti ca nu simtiti.