Cunosc destul de multe persoane dar nu imi fac prieteni foarte usor. Asta se intampla fiindca sunt pretentios. Prea pretentios, poate. Cer prea multe de la oameni si cred ca iert prea putine. Dar incerc sa ma schimb. Nu cred in prietenii artificiale. Nu cred ca poti avea prieteni buni si prieteni foarte buni. Poti avea prieteni, amici sau cunostinte. Sunt de parere ca folosim prea des si prea usor cuvantul “prieten”. La fel cum unii folosesc cu prea mare usurinta cuvintele “te iubesc”.
In ambele cazuri trocul este simplu: spui cuvintele, faci o persoana sa se simta bine, sa zambeasca si in acelasi timp renunti inca putin la placerea pe care ai putea sa o simti la un moment dat marturisindu-ti sentimentele. Merita? E greu de spus. Depinde de egoismul fiecaruia. In teorie, ar trebui sa fie usor si poate chiar moral sa faci 200 de oameni sa zambeasca renuntand la dreptul tau de a simti bucuria marturisirii sentimentelor. Dar asta ar insemna sa ii minti. Iar minciunile, odata descoperite, lasa rani adanci care se pot acoperi, dar oare se pot si vindeca?
Si daca unul dintre cei 200 de oameni care au zambit odata, acum plang, oare a meritat? Cum cuantifici gradul de fericire produs de un zambet? Oare un om care plange, este egal, in modul, cu unul care zambeste ?