Am citit vreo zece carti de negociere pana acum si probabil de cateva ori mai multe carti de vanzari. Sunt multe lucruri aplicabile, pe care le folosesc, sunt si mai multe pe care ma bucur ca le-am citit fiindca acum ma ajuta sa ma feresc de tampiti. Ar trebui sa fiu politicos, probabil. Deci ii voi numi in continuare “impostori”, insa voi stiti ca, de fapt, alt cuvant imi vine primul in minte.
Impostorii sunt niste baieti (si fete) pe care cineva, odata, i-a facut sa creada ca ce fac ei se cheama negociere. Cand de fapt ar fi trebuit sa le spuna clar si raspicat: “te voi invata cum sa iti lasi bunul simt acasa atunci cand vii la munca, pana cand o sa uiti ca l-ai avut vreodata”. Si ar fi fost mult mai fair sa le spuna asta, i-ar fi scutit de deziluzii. Sunt oameni care sunt prea goi ca sa simta la adevarata profunzime sentimentul unei tranzactii win-win. Au nevoie nu numai sa simta ca ei au castigat, ci si ca celalalt a pierdut.
Ma deranjeaza oamenii astia, imi displace sa interactionez cu ei. Acum cativa ani o interactiune cu ei ma facea sa ma urc pe pereti. Acum doar ma irita si imi provoaca mila. Fiindca am inteles ca impostorii traiesc intr-un paradox care mai devreme sau mai tarziu ii va ingenunchea psihic.
Se straduiesc atat de tare sa iasa mereu castigatori, sa ii pacaleasca pe ceilalti, doar fiindca isi doresc cu disperare recunoastere, statut si respect. Adica exact lucrurile pe care le pierd in fiecare zi in care se comporta in halul in care se comporta.