Mie imi plac oamenii visatori. Imi plac cei ce au curajul sa viseze si sa aiba idealuri foarte inalte. Ii prefer pe cei cu idealuri prea inalte (daca exista asa ceva) celor cu obiective prea mici sau fara. Insa observ de ceva vreme incoace o specie de om foarte periculoasa. Sunt cei foarte pozitivi, excesiv de optimisti, oameni ce viseaza tot timpul ca lumea e mai buna decat e. Care-i problema, veti intreba. Teoretic, niciuna.
Atata doar ca mare parte dintre noi suntem priviti de altii. De prieteni, de sustinatori, de cunostinte, de colegi de breasla. Iar oamenii astia observa lucruri. De exemplu, faptul ca optimismul nostru are sau nu o finalitate. Sau faptul ca intelegem ce e aia realitate si nu suntem doar cu capul in nori tot timpul.
Ca sa nu ma lungesc foarte tare, ce voiam sa spun este ca nu numai ca ne datoram noua sa fim pragmatici, macar din cand in cand, ci datoram asta si celor din jurul nostru. Altfel, ne vom trezi la 50-60 de ani niste Gandhi-wanna-be tristi, neintelesi si dezamagiti, care n-au reusit sa schimbe absolut nimic in jurul lor. In plus, vom avea la pachet si niste prieteni, amici si cunostinte care la un moment dat, in trecut, au crezut in noi. Si n-a iesit nimic din asta.