Insemnarea de fata vine ca urmare a unuia dintre ultimele post-uri ale lui Adi.
El spune ca i se pare “pagubos si lipsit de demnitate a consola, a lua in brate pe cineva ridicandu-l de jos”. Eu ii spun ca nu mi se pare :)
El vorbeste despre momente in care “complicitatea cu cineva pe care l-am ajutat cand era cazut ne jeneaza”. Eu ii spun ca nu ma jeneaza deloc. Nici recunostinta nu ma jeneaza ci ma face sa ma simt important.
Insa “frazele de genul as fi putut sa fac si eu la fel/ daca nu se intampla nu stiu ce, acum as fi ajuns mare pictor/am fost cat pe ce ” ma jeneaza. Persoanele care le folosesc ma socheaza intr-o prima faza, dupa care ma lasa rece. E plina lumea de oameni care se plang. Astfel de persoane nu mai impresioneaza demult. Daca i-as uri nu as reusi decat sa fiu penibil si, cu siguranta, i-as flata. Ar insemna ca nu imi sunt indiferenti, ceea ce nu e deloc adevarat. Dupa primul soc primit de la astfel de oameni (fiindca este vorba despre un soc, un atac asupra intelectului) ii trec lejer in categoria “si altii”.
Acea masa de “oameni”, cum le place sa li se spuna, cu comportament de oaie care duc la paroxism efectul de turma si care isi petrec 1/4 din viata cerand tot felul de drepturi si “restul” de 3/4 plangand pentru ca nimeni nu ii asculta.
Probabil fac asta fiindca ei considera ca unul dintre drepturile pe care nimeni nu are cum sa le nege este dreptul a (te) plange. Ai dreptul sa plangi la fel cum ai dreptul sa te plangi. Dar acasa sau oamenilor care sunt dispusi sa te asculte si sa te ajute, poate, sa gasesti solutii. Nu face asta tot timpul si peste tot. Nu abuza de dreptul asta.
Nu uita ca drepturile tale se opresc acolo unde incep drepturile celui de langa tine. Iar cel de langa tine, oricine ar fi, are dreptul sa fie fericit.
Suntem oameni, nu ne brusca intelectul. S-ar putea ca rezultanta fortelor de reactie sa te lase in offside.

