Not in the time of pleasure
Hope doth set her bow;
But in the sky of sorrow,
Over the vale of woe.Through gloom and shadow look we
On beyond the years!
The soul would have no rainbow
Had the eyes no tears.– John Vance Cheney
Cum explici unui om pentru care doar banii conteaza ca ii scapa esentialul? Cum poti sa nu devii arogant atunci cand realizezi ca in jurul tau e plin de oameni care sunt mai slabi decat tine din punct de vedere profesional doar fiindca din punct de vedere al calitatii umane sunt atat de mici?
Sunt momente in care vrei sa iei oamenii de umeri si sa ii zgaltai. Sa se miste sufletul in ei. De cele mai multe ori, nu fiindca ti-ar pasa foarte tare de ei, ci fiindca ti-e teama de ce ai putea deveni tu daca nu ai face tot posibilul sa fie bine.
Mai exact, sa fie asa cum crezi tu ca ar fi bine sa fie. Incerci sa misti oameni fiindca iti imaginezi cat de exceptionali ar putea fi miscandu-se. Si te enervezi groaznic ca ei nu pot vedea asta.
Te multumeste insa gandul ca noi, oamenii, suntem furtuni. Si ca inaintea oricarei furtuni veritabile e foarte foarte liniste. Ca acum.