It’s better to keep your mouth shut and give the impression that you’re stupid than to open it and remove all doubt. – Rami Belson
Mai multe sondaje realizate de diverse organizatii si asociatii de prin Statele Unite si Marea Britanie arata ca, intr-un top al lucrurilor de care oamenilor le este cel mai frica, pe locul I nu s-ar afla, asa cum poate ca multi s-ar astepta, frica de moarte, ci frica de a vorbi in public.
Stiu multe persoane foarte inteligente, foarte capabile, care nu ar accepta sa vorbeasca in fata unei audiente nici daca de asta ar depinde viata lor. Sunt oameni care stiu sa se exprime, au coerenta, insa se pierd si incep sa le tremure genunchii odata urcati pe o scena. E o panica pe care o pot intelege, am fost si eu acolo, si nu demult.
Multimile de oameni ma obosesc. Intotdeauna a fost asa. Fara exceptie. Cand eram kinder (unul ce a oferit probabil putine surprize, dar consistente), uram reuniunile de familie. In consecinta, le evitam. Inca o fac. Acum, desi imi place sa cunosc oameni noi si, mai ales, sa le aflu povestile, dupa fiecare eveniment de doua-trei ore la care particip, ma intorc acasa mai obosit decat daca as fi fost pe camp, la sapa, o zi intreaga.
Intelegeti, deci, ca o sala plina de oameni care se holbeaza la tine asteptand, eventual, si cateva cuvinte care macar sa para inteligente nu e tocmai definitia pe care as da-o unui moment Kodak. In ceea ce priveste cele 5-10 minute de faima pe care se spune ca fiecare dintre noi le are, la un moment dat in viata, eu le-am trait. Nu mai sunt demult o provocare.
In ciuda placerii pe care orice om cat de cat orgolios o simte in acele momente, daca as fi stiut ca exista o varianta de a le evita, m-as fi folosit de ea fara sa clipesc. Si, totusi, la numai doi ani de la momentul in care ma gandeam pentru prima data la cele de mai sus aveam sa vanez astfel de evenimente. Si, credeti-ma, nu exista lucru mai sinistru pe lumea aceasta decat a te intrece pe tine la a gasi locuri si publicuri in fata carora sa te faci de ras.
Din fericire, cel putin la primele patru-cinci speech-uri tinute, nu mi-a pasat foarte mult de context. Nu ma interesa foarte tare cine exact este publicul, nu ma interesa cat de bine ma conectez la cei din sala, nu imi pasa daca bataiam din picior, daca tineam mainile prea mult in buzuare sau daca, mai rau, ma jucam cu cheile din buzunar. Pana si coerenta speech-ului era un obiectiv secundar pentru mine. Cel principal era sa scap naibii din sala aia si, daca se poate, toti acei ciudati care asteptau ceva de la mine sa iasa afara, in liniste, ordonati intr-un careu. Acum, daca se poate!