“Most people in big companies are administered, not led. They are treated as personnel, not people.” – Robert Townsend
[…]Acestea fiind premisele, imi ramanea, deci, o singura varianta: sa ma adaptez. Or, ce inseamna sa te adaptezi la o lume nebuna daca nu sa iti creezi si sa crezi in propria-ti nebunie? Propria realitate.
Uitandu-ma acum inapoi, imi dau seama ca este exact ceea ce am si facut. Traiesc, in mod cert, o forma avansata de ignoranta, intr-un glob de sticla care, desi bine ancorat in realitate, nu permite accesul oricui. Totusi, ceva s-a schimbat in filosofia de pusti neexperimentat de acum cinci-sase ani: notiunea de “adaptare”. Cred in continuare in adaptare, insa mai degraba in adaptarea celorlalti. Flexibilitatea mi s-a parut intotdeauna un instrument pe cat de util, pe atat de periculos. Fiindca e foarte usor ca, dintr-o dorinta de a fi placut, acceptat, dintr-o incredere prea puternica in ceilalti, sa renunti la prea mult din ceea ce esti tu.
Cred acum in acea adaptare care te invata sa tolerezi carentele minore ale sistemelor, micile defecte pe care cei din jurul tau le au. In acelasi timp, insa, dezvolt o rezistenta din ce in ce mai puternica la tot ce inseamna adaptarea prin schimbarea propriilor principii. Daca adaptarea presupune sa accepti un sistem doar fiindca “asa se fac lucrurile aici”, poate ca adaptarea nu e cel mai inteligent lucru pe care il poti face.
Un bun exemplu in acest sens sunt corporatiile, companiile foarte mari, multinationale sau transnationale. Desigur, corporatiile nu iau decizii, oamenii care lucreaza acolo le iau. Insa le iau din cauza sistemului din care fac parte. Un sistem care trebuie, prin definitie, sa fie eficient si sa produca bani, chiar daca acest lucru sterge personalitatea oamenilor, transformandu-i in roboti.
Sigur ca exagerez, din fericire nu toate companiile mari sunt asa, si chiar in cele care sunt exista oameni suficient de puternici pentru a nu fi omogenizati de sistem. Insa exceptiile sunt parca prea putine.