If you smile when no one else is around, you really mean it. – Andy Rooney
Ma suna un prieten: “Tot sah? Auzi, da’ tu nu muncesti?” Inspir, expir. Ce sa ii spun? Ca 4 jocuri de sah consecutive, fiecare de cate o ora, i-ar redefini conceptul de “munca”? As putea, insa n-as rezolva nimic. Fiindca el tocmai s-a intors de la cele 9 ore petrecute zilnic la corporatie. Adica intr-o alta lume. Una pe care, din ce in ce mai des, imi dau seama ca nu o inteleg. Si, culmea, nici nu imi doresc sa o pot intelege vreodata. N-am fost angajat nici macar o zi si nu sunt convins ca am dreptul de a ii judeca pe cei ce sunt. Lucrul de care sunt insa sigur este ca ei au dreptul sa cunoasca ceea ce eu numesc libertate. Este unul dintre motivele pentru care am ales sa scriu aceasta carte.
Daca ar fi sa numesc un singur lucru important pe care l-am invatat in toti acesti ani as spune, fara sa ezit, ca am invatat sa iau bataie zambind.
Mi-ar placea sa spun ca e un skill care se dobandeste greu, ca nu toti oamenii o pot face si ca, iata, asta ma face deosebit. Doar ca nu-i asa. E mult mai simplu de atat. In momentul in care vrei sa muti muntii din loc – si intr-un fel sau altul, cam toti vrem asta candva in viata – iti dai seama relativ repede ca nu iti va iesi din prima. Te pregatesti mental, iti iei avant si te arunci asupra muntelui, singura ta grija fiind ca nu cumva sa il muti mai mult decat voiai sa o faci. Cinci minute mai tarziu, stupoare! Tu esti pe jos, muntele nu s-a miscat, iar intrebarea care face zig-zag prin mintea ta este: ce anume m-a lovit?
Si acolo, pe jos, plin de praf si intrebandu-te daca ti-ai rupt sau nu ceva, inainte sa te gandesti macar daca poti sau nu sa te ridici, exista cateva fractiuni de secunda in care tu iei o decizie extrem de importanta pentru lungul sir de cazaturi care urmeaza: daca sa dezvolti sau nu, brusc, un simt al umorului cu totul special, de invidiat.
Acel simt al umorului care te va ajuta pe viitor sa razi de tine. Sa razi de unul singur cand, dupa trei ore de concentrare in fata unor Excel-uri, te dezechilibrezi si cazi cu tot cu scaunul tau directorial cumparat de la IKEA. Acelasi simt al umorului care, in momentul in care tocmai iti dai seama ca ai fost dus de nas intr-o negociere, te face sa te opresti in mijlocul intersectiei de la Unirea si sa razi zgomotos, stiind ca lumea se uita la tine ca la ultimul ciudat, dandu-ti seama cat de multe lucruri mai ai de invatat si cat de mult ai subestimat, din nou, pe cineva.
Nimanui nu ii place sa o dea in bara, asta mi-e clar. In plus, cu cat ai o parere mai buna despre tine, cu cat te iubesti pe tine mai mult si cu cat tii mai mult la imaginea pe care altii si-au facut-o despre tine, cu atat acceptarea esecului este mai dureroasa. Eu am sperat ca, odata cu trecerea timpului, odata cu acumularea de experienta in a esua, imi va fi mai usor. Nu mi-a fost. Nu in primii ani. E frustrant sa muncesti si sa nu iti iasa, e cu atat mai frustrant atunci cand muncesti cu pasiune, cand faci ceva ce iti place sau, si mai si, atunci cand lupti pentru o cauza in care crezi. Atunci, cumva, faptul ca nu ai reusit ceea ce ti-ai propus pare nedrept. Sigur, stii ca in majoritatea cazurilor depinde de tine si ca, daca n-ai reusit, n-ai reusit fiindca nu ai fost suficient de bun, fiindca n-ai meritat. Dar, hei, parca n-ar strica un pic de bunavointa de undeva de sus, nu-i asa?
[…va urma]