How long should you try?
Until!
– Jim Rohn
Poate cel mai important lucru pe care l-am invatat in primii ani de antreprenoriat este sa ma adun de pe jos. Acum multi multi ani, in scoala primara, probabil datorita (sau din cauza) casetelor video cu Van Damme, Bruce Lee si Jackie Chan, am facut o pasiune pentru artele martiale. Si mi-am propus sa invat. Cateva luni mai tarziu, un verisor indepartat, jandarm, mi-a facut cadou o carte de judo si mi-a dat o singura indicatie: unul dintre cele mai importante lucruri era sa stii cum sa cazi atunci cand esti aruncat. Evident, eu nu urma sa fiu aruncat, ci sa ma arunc, fiindca invatam de unul singur. M-am aruncat, deci. Urmarind schemele din carte cu foarte putina rabdare pentru text, m-am aruncat iar si iar. Durea uneori, dar eu continuam sa ma arunc. O faceam cand ai mei nu erau acasa. Nimanui nu-i place sa fie vazut cazand, cu atat mai putin sa fie vazut cazand de bun ce e.
Si am tot cazut vreo trei saptamani, cred. In scurt timp am devenit expert, cel putin in ochii mei; un sentiment foarte caldut, dar inselator, pe care aveam sa il simt de multe, multe ori in anii ce aveau sa vina.
Pana cand, intr-o zi, plictisindu-ma (sau asteptand sa se mai vindece din vanatai, nu mai stiu exact), mi-am zis ca n-ar fi rau sa citesc si un pic de teorie. Desi “stiam eu foarte bine” ca teoria nu valoreaza mai nimic. Si, deschizand cartea, stupoare! Citesc, recitesc, ma spal cu apa pe fata, ma duc in fata oglinzii (okay, poate ca exagerez putin) si afisez probabil cel mai tamp zambet de care e capabil un viitor antreprenor. Invatasem perfect figurile, succesiunea de poze imi arata clar cum se face iar eu reusisem sa mi-o intiparesc perfect in memorie. Ba chiar mai avea putin si imi intra in reflex. Atata doar ca secventele nu aratau ce credeam eu ca arata. Ceea ce practicasem timp de trei saptamani nu te invata cum sa cazi, ci cum sa NU cazi. Cele patru pagini pe care le stiam acum pe dinafara erau singurele pagini din carte in care erau prezentate imagini cu modalitati de cadere ce ar trebui evitate.
Dupa trei saptamani, eram maestru. Maestru in caderi periculoase. In cazul in care as fi ajuns vreodata sa fiu aruncat, indiferent cat de slab pregatit ar fi fost cel care o facea, eu as fi fost perfect capabil sa cad astfel incat sa imi rup ceva. Asadar, spuneti-mi ce vreti. O mana, un picior, orice vreti, i can make it happen.
Am invatat atunci lectii importante, despre care poate ca voi vorbi alta data. Au fost si multe care insa mi-au scapat, si pe care le-am invatat mult mai tarziu. De altfel, invat tot timpul lectii pe care ar fi trebuit sa le stiu deja. Insa dincolo de lucrurile invatate din antrenamentul meu de viitor ninja, de cate ori mi-o amintesc, povestea de mai sus ma face sa ma gandesc la antreprenoriat.
Fiindca si in antreprenoriat trebuie sa te pregatesti, in primul rand psihic, sa cazi de foarte multe ori. Apoi, dupa ce caderile nu te mai iau prin surprindere, trebuie sa inveti sa te ridici cat mai repede, sa te uiti in stanga si in dreapta, sa te asiguri ca nu te-a vazut foarte multa lume, dupa care sa mergi in continuare, cu capul sus, catre o tinta. Si intotdeauna cineva te vede. Intotdeauna cineva rade, intotdeauna cineva iti spune “ti-am zis eu ca nu va merge”. Iar in toata aceasta nebunie, tu faci eforturi sa te izolezi cat mai bine, sa te calesti, sa devii mai rezistent si, mai ales, sa nu uiti esentialul: ca fiecare astfel de cadere este un esec doar pana in momentul in care ai invatat cu adevarat o lectie importanta din ea. Apoi, devine experienta.
Paginile ce urmeaza vorbesc mai putin despre business, bani si alocare de resurse, si mai mult despre ce fel de om trebuie sa fii pentru a fi antreprenor. Dar, mai ales, vorbesc despre ceea ce devii, indiferent ca vrei sau nu, atunci cand alegi sa deschizi drumuri, nu doar sa le urmezi. Fiindca antreprenoriatul te transforma. Fundamental. Poti sa reusesti sau sa iti dai seama ca nu e de tine si sa renunti, insa in ambele cazuri vei iesi de acolo cu totul alt om decat cel care a intrat. Si nu intotdeauna mai bun.