Credeam ca am rabdare. Si n-am. Cand faci toata viata fix ce vrei, ajungi sa percepi orice constrangere, oricat de mica, amplificat. Credeam ca sunt, mai in gluma mai in serios, dependent de internet. Si nu-s. Doar ca am atat de multe de facut incat n-am timp sa stau.
Yeah right! Ce cliseu de doi bani. Ba am timp. Am timp sa stau si mi-as permite sa stau, doar ca n-am chef. Fiindca vreau sa schimb ceva. N-are treaba nici cu responsabilitatea pe care cred ca fiecare dintre noi o are, n-are treaba nici cu workaholismul si nu e nici macar despre a imi demonstra mie ceva. Insa in ceea ce ii priveste pe ceilalti, cred ca “n-am nimic sa le demonstrez” e o tampenie. Avem, doar ca nu in modul in care se gandesc cei mai multi dintre noi. Catorva dintre oamenii din jurul nostru avem niste lucruri sa le demonstram. De exemplu, ca ii meritam. Altora, care privesc de la distanta, am putea sa le demonstram ca, iata, se poate. Aproape ca nici nu conteaza ce, ideea este ca se poate. Si ca, daca am putut noi, e foarte posibil sa poata si ei.
Si da, mai sunt unii, destul de multi, carora nu avem nimic sa le demonstram. Ei sunt zgomotul prin care trece mesajul nostru, intre emitator (noi) si receptor (cei din prima sau a doua categorie). Nu trebuie decat sa strigam suficient de tare incat sa ii acoperim. Moment in care cei ce incercau sa ne puna piedici devin cei ce dau importanta realizarii noastre. Fiindca vor deveni note de subsol in cartea noastra, cei multi ce n-au crezut in noi si in ciuda carora noi am reusit.