Delta Dunarii iti aduce aminte sa ai rabdare. Si face asta fara sa te adoarma.
Mi s-a intamplat uneori, iesind sa ma plimb noaptea pe strazi, sa nimeresc intr-o noapte atat de tare incat sa nu imi permit sa adorm decat foarte tarziu. Probabil dintr-o teama de a nu pierde o noapte cu potential magic. Acelasi sentiment mi-l da delta. De fapt, imi da sentimentul ca toate noptile au aici ceva magic.
Veti spune ca, venind din Bucuresti, sentimentul e normal. Doar ca nu e asta. Mi-e dor deja de Bucuresti, nu as putea locui aici. Sunt prea obisnuit cu agitatia lui, ma fascineaza oamenii atat de diferiti si pattern-urile, imi plac competitiile, imi place ca indiferent de domeniu, oricat de bun as fi, e unul acolo mai bun decat mine. Ma tine ocupat, imi da ocazii sa lupt. Aici nu simti asta.
Delta te dezarmeaza. Nu e vorba ca te-ai simti inutil sau ca ai simti ca nu contezi, ci din contra, ai senzatia ca lumea s-a oprit si te asteapta pe tine. Ai tot timpul din lume si nimic de dovedit. Sunt sentimente total diferite, insa ambele la fel de speciale.
E ora 03:18 noaptea, scriu randurile astea din Sfantu Gheorghe, dintr-un loc absolut bestial. Stau cu laptopul pe terasa, simt in jur doar verdeata si apa, ascult greierii, ma mai uit din cand in cand la cer si nu imi vine sa cred ca n-am mai vazut niciodata atat de multe stele pe acelasi cer. La fel cum aseara nu imi venea sa cred ca mai exista undeva in Romania cai salbatici, care umbla liberi.
Ma simt si eu la fel ca Victor: explorand, probabil, ultimul taram.