De cativa ani am renuntat la tv. Din cauza stirilor de la ora 5. Le puteam evita, insa m-au scarbit in asa masura incat am inceput sa urasc televiziunea. Din acelasi motiv, de ceva timp am inceput sa nu ma mai uit la “drame”. E o decizie extrema, imi dau seama de asta, insa nu e nici prima si nu va fi nici ultima. Evit dramele nu din cauza calitatii filmelor, ci din cauza oamenilor. Nu ma mai uit la drame fiindca nu sunt masochist. Imi place sa cred ca in ultimii ani m-am izolat destul de bine si ca ma ating mult mai putine dintre lucrurile negative pe care le observ in jurul meu. N-am facut-o dintr-o ambitie, ci dintr-o nevoie. Nevoia de a putea spera macar la fericire.
Cand sunt suparat, uneori chiar nervos, ma uit in jurul meu, generalizez relaxat, si vad un popor de masochisti. Se uita la stirile de la ora 5 si se plang. Se uita la “Din dragoste” si plang. Cauta pe net drame la care stiu ca vor plange. Si, surprinzator, plang. Traiesc, plang si se plang. Ca viata e incorecta, ca Romania e o tara de 2 bani, ca toti fura ca-n codru si ca ar pleca oriunde. Ca ei sunt buni, dar lumea nu ii apreciaza la adevarata valoare. Ca ei merita mai mult, dar seful e un tampit. Ca legea e absurda si ca platesc prea multe taxe.
Si probabil ca in majoritatea cazurilor au dreptate. Viata e incorecta, dar e incorecta pentru majoritatea dintre noi. Legile tampite ne afecteaza pe toti. De furat, pe mai toti ne fura. Nu, nu ti se intampla tie toate! Din pacate, nu asta e chestia aia care te face special. E lucrul care te face banal.
Da, viata e o lupta. Pe unii ne ia de mici si ne tavaleste pe jos, pe altii ii asteapta sa dobandeasca o iluzie de siguranta. Si abia dup-aia ii tavaleste. Da’ stii ceva? N-am nevoie de tine sa imi zici ca viata e grea, niciunul dintre noi nu are. Daca vrem sa vedem cat de grea e, nu trebuie decat sa ne uitam in jur. Sau in oglinda. Avem propriile exemple, propriile complexe, propriile drame. Ce avem noi nevoie este sa ni se spuna ca ea merita traita, in ciuda tuturor palmelor pe care le primim. Ca merita sa ne ridicam de jos, sa ne stergem de praf si sa strigam “asta-i tot ce poti?” De asta avem nevoie!
N-am nevoie de smiorcaiti care sa se uite la drame si sa inteleaga de acolo ca viata e de rahat. Nu prietene, nu asta trebuia sa intelegi din film. Poate ca subtitrarea a fost proasta sau poate ca, oare a cata oara?, ti-a scapat esentialul. Din drame tre’ sa intelegi sa apreciezi ce ai. Sa iubesti cat timp ai ce iubi, sa te bucuri de luxuri pe care altii nu le mai au.
Toti avem parte de drame, unii mai dure decat altii, unii mai devreme, altii mai tarziu. Totusi, ne ridicam si mergem inainte. Iar tu, tu stai si plangi. E decizia ta. Decizia ta si responsabilitatea ta. Intelege ceea ce noi am inteles deja. Ca tu esti cel care isi alimenteaza dramele. Daca ai inteles asta si totusi te plangi, eu nu mai am decat o singura problema. Ca nu intelegi faptul ca dreptul tau la nefericire se opreste acolo unde incepe dreptul meu la fericire.