Traversam astazi soseaua Iancului. 31 decembrie, pe la pranz. Nu ma grabeam. Incercam sa imi aduc aminte cum se face asta. Pe Iancului si Pantelimon nu traversez niciodata pe la trecerea de pietoni, ci intotdeauna pe mijlocul strazii. In zona aia am crescut si, cumva, ma simt in siguranta. Intotdeauna am traversat pe acolo cu convingerea ca sunt strazile mele, nu ale lor.
Strada era pustie si, cand am ajuns pe la jumatate, am vazut o masina care venea cu viteza destul de mare. Ar fi trebuit sa ma grabesc putin daca voiam sa traversez inainte sa vina. Varianta doi era sa incetinesc traversarea si sa astept sa treaca. Si exact asta am facut. M-am oprit, masina a ajuns aproape in dreptul meu si soferul incepuse sa incetineasca nesigur. Nu stia daca voi trece sau nu. I-am facut semn cu capul ca poate trece si m-am oprit in mijlocul strazii. El a accelerat si cand a trecut pe langa mine a dat un flash si mi-a multumit ridicand putin mana stanga.
Am traversat si am luat-o pe stradutele inguste din zona Iancului-Vatra Luminoasa. Ma plimb des pe acolo, e liniste si, de obicei, pustiu. Din sens opus venea un tip mare cat usa, cu tenul inchis la culoare, probabil tigan. Genul de tip burtos, pe care vara il vezi in fata blocului, in maiou alb si slapi, scuipand seminte si band bere. Doar ca tipul asta tinea in brate un copil mic, infasurat in haine. Iar cand am trecut unul pe langa celalalt, uitandu-ma la copil, am vazut ca tipul avea lacrimi in ochi. Am incercat sa ma fac ca n-am observat, nu voiam sa se simta prost. Insa tipul a vazut si mi-a zambit. Cald.
Nu stiu daca de sarbatori chiar suntem mai buni. Nu stiu nici daca ar trebui sa fim. Insa stiu ca lumea in care traim poate fi roz sau neagra, in functie de cine o priveste. Sau, altfel spus, nu exista realitate. Exista doar realitatea noastra. Pentru unii, lucrurile de mai sus pot sa nu insemne nimic. Pentru mine, inseamna mult. E o lume de multe ori incorecta, insa frumoasa. Iar anul care tocmai se termina a fost bestial.