Oare oamenii care aleg sa construiasca sisteme sunt nascuti pentru asta? Sau aleg la un moment dat in viata sa devina antreprenori? Si daca intr-adevar asta se poate face alegand, e vreodata prea tarziu? Exista prea devreme?
Sunt oameni carora le place sa creada ca nu au ce le trebuie pentru a fi antreprenori, desi isi doresc asta. E mai usor cand ai scuza asta, ca ai plecat in viata cu o anumita directie (angajat sau antreprenor), ca cineva (sau ceva) te-a pus pe drumul asta, si ca nu l-ai putea schimba, chiar daca ai vrea (ceea ce, desigur, nu vrei, acum discutam ipotetic). Ca nu au nu stiu ce calitate, ca le lipseste nu stiu ce trasatura de caracter si ca, evident, altii au ceea ce lor le lipseste.
In acelasi timp, sunt cei care cred in potentialul aproape nelimitat al fiecarui om, cei care zic ca putem fi exact ce ne dorim sa fim, atat timp cat ne dorim suficient de tare si facem suficiente lucruri in directia aia. Deci am putea la fel de bine sa devenim antreprenori oricand, daca ne-am dori si daca ni s-ar parea ca pretul pe care ar trebui sa il platim merita.
Mie mi se pare ca oamenii isi gasesc un pic prea usor scuze. In special cei inteligenti. Si ca, aproape fara exceptie, singurii care ne limitam potentialul suntem noi. Sigur ca suntem influentati de altii si ca pornim in viata diferit. Primii ani de viata ne dau intr-adevar niste diferentiatori, ne fac unici. Unora, parintii si contextul ne dau bonusuri, altora dimpotriva. Insa potentialul e acelasi si exista termene de expirare pentru victimizarea invatata acasa.
Astea fiind zise, sunt de acord ca-s multi factori care pot face calea antreprenoriatului mai probabila decat cea de a fi angajat. Insa nu probabilitatile determina succesul sau esecul, noi facem asta. Noi facem asta. Probabilitatea poate fi cel mult un catalizator sau un obstacol in plus.
Toate skill-urile pe care eu le vad ca fiind absolut necesare in antreprenoriat se pot dezvolta. Toate. Intrebarea este doar daca asta e ceea ce ne dorim sau am fi mult mai fericiti ca angajati intr-un loc misto.
In incheiere, as vrea sa fie clar un lucru: eu nu cred ca antreprenoriatul este o solutie universal valabila, cred ca unii oameni angajati sau freelanceri sunt mult mai fericiti decat multi antreprenori. Nu cred ca antreprenoriatul e pentru toata lumea. Insa asta nu fiindca doar unii ar fi in stare sa o faca, ci fiindca unii au ales sa o faca, iar altii au ales altceva. Nu putem decat sa speram ca a fost o alegere in cunostinta de cauza.
Draga Andrei,
te apreciez, dar cred ca nu este potrivit sa abordezi subiectul acesta fara sa cunosti faptele. Ori ca sa cunosti faptele trebuie sa ai formare solida in genetica si psihologie. Ceea ce scrii tu aici este ca si cum un zidar clubber-manelist si-ar da cu opinia despre medicatie vs terapie emotiv rationala pentru tratarea depresiei. Cred ca uneori sa fii intelectual inseamna sa iti asumi ca nu stii ceva, ca altii stiu suficiente ca sa dea un raspuns bun, si ca este mai potrivit sa nu spui nimic despre un subiect decat sa arunci o opinie inutila si superficiala in cyberspatiu. Altfel suntem in evul mediu
Draga Eugen,
iti multumesc frumos pentru feedback si fiindca mi-ai zis ce crezi; e important pentru mine. Cred insa ca, desi nu ma ocup nici cu genetica, nici nu am formare de psiholog, am suficiente cunostinte in domeniile astea (in special in cel de-al doilea) incat sa imi pot forma o parere care, sustinuta de experienta de 12 de antreprenoriat si de lucrat cu oamenii in coaching, poate sa se transforme intr-o convingere.
Convingere despre care, apartinandu-mi, imi permit sa scriu.
Desigur, asta nu inseamna in niciun caz ca nu pot gresi. Iar pentru cei care isi doresc certitudini, este foarte simplu sa vada background-ul meu public si sa inteleaga ca orice parere exprimata aici vine din acest background, si nu din altul.
Cu alte cuvinte, e parerea mea, antreprenor si coach, nu a unui om care a studiat genetica timp de 30 de ani si nici a unui sociolog sau psiholog care a lucrat o viata intreaba cu antreprenori.
In ceea ce priveste calitatea de intelectual, nu am pretins niciodata ca as avea-o. Nici macar ca o inteleg. :)
iti multumesc din nou.
Dupa mai bine de 2 ani de activitate in aceeasi institutie( mediu privat)am fost nevoit sa renunt la locul de munca deoarece mi s-a “reprosat” ca sunt prea profesionist si prea perseverent pentru dansii. Ca si profesionalismul, oare perseverenta este o calitate sau ….un defect!!??
Depinde, Alex. Tu cum o vezi acum?
Andrei,
Un antreprenor este un om care construieste…si este fericit pentru constructia lui,dar un antreprenor care construieste numai spre binele lui ,acela nu este antreprenor este samsar si din pacate acestia sant in proportie de 98 %.din numarul lor.Cei 2 % il reprezinta cei care odata cu varsta constata ca oamenii in general au 3 mari adevaruri fundamentale :
1. Puterea -banii;
2. Simturile ;
3. Gloria ;
Cu cat au mai mult din acestea ,cu atat vor mai mult…mai mult, mai mult …Totul in viata este vanitate si nimicnicie … va spune un om care este de formatie un “optimist “incurabil !
:) trebuie sa ma gandesc la asta un pic. In special la partea cu adevarurile fundamentale. De acord ca exista si sunt valide in majoritatea cazurilor, insa parca nu le-as numi adevaruri. Am putea sa le spunem la fel de bine “valori sociale”. Ale unei societati bolnave, totusi…
Devii !
care este momentul in care poti sa-ti asumi sa devii antreprenor din angajat?
ce inseamna “sa-ti asumi”? intrebi cand “poti sa spui ca esti antreprenor” sau cand e momentul in care ar fi okay sa iei decizia de a deveni unul?