Cand eram kinder, ne jucam cu masinute pe covorul din sufragerie, eu si alti 3 prieteni. Aveam bani de la un fel de “Monopoly” si fiecare isi alegea o masinuta si o meserie. Unul avea masina de politie, se plimba pe acolo si dadea “amenzi” celor care faceau tampenii (sau despre care el putea sa spuna ca au facut o astfel de tampenie), altul avea o benzinarie improvizata si, din cand in cand, treceai pe la el fiindca soseaua (covorul adica) nu era suficient de mare iar benzinaria era intr-un loc pe langa care trebuia sa treci. Plateai, “benzinarul” zicea ca ti-a bagat benzina, si iti puteai vedea de drum. Si tot asa, fiecare isi alesese un job care sa se potriveasca cu masina pe care o avea si sa implice, intr-o forma sau alta, si banii (asta asa, sa fim si noi “oameni mari”). O data la 10-15 minute, mergeam cu masinile la banca, si ne luam “salariul”.
Si citind postul asta, mi-am adus aminte de ceea ce atunci a fost o alegere naturala, foarte putin influentata de parinti, cartier, prieteni sau carti. Eram pusti iar azi mi-ar fi greu sa imi explic cum de imi amintesc atat de exact episodul asta. Cert este ca dupa vreo 2-3 astfel de “intalniri” in care am incercat cateva dintre multele masini pe care le aveam, am decis. :)
Iar atunci cand toata lumea isi alegea masinile si implicit “meseriile”, eu am ales sa fiu “om de afaceri”. O masina care, aparent, nu avea nimic special, deci nimeni nu se batea pe ea. Iar primul lucru pe care l-am facut a fost sa ma duc la ala cu benzinaria si sa-i ofer si o (alta) masina, “nu cea de serviciu”, cadou. I-am zis ca 30 de minute poate sa se plimbe, sa nu faca nimic, si ca ii dau si 5 dolari d’aia de Monopoly ca sa ma lase sa ma ocup de benzinarie. Dupa care, de cate ori venea unul sa alimenteze, eu ii ceream 10 dolari.
Bineinteles ca in jumatate de ora nu mai venea nici naibii. Asa ca am inceput sa ii conving ca e EVIDENT ca o data la 5 minute masinile lor raman fara benzina. “Uitati-va si voi cat ati mers! Normal ca se termina!” Mai tarziu, aveam sa gasesc totusi un job care sa mi se para mai tare decat “om de afaceri”. Asa ca am cerut sa fiu eu banca.
Oare anumite tendinte “capitaliste”, impulsurile de-a crea valoare, apar natural? indiferent de contextele culturale?
probabil ca apar o data cu nevoia de a fi utili. iar nevoia de a fi utili apare indiferent de contextul cultural. Imediat ce nevoile primare (vezi Maslow) sunt satisfacute, tindem catre nevoi ce pot duce si la a crea valoare. Pentru noi, pentru cei din jurul nostru (pentru a fi apreciati) etc
eu cred ca impulsul de a povesti valoarea e o treaba la fel de naturala ca joaca. reorganizezi lumea reala conform unei viziuni/vizionari mentale (nu in sensul mistic neaparat). e un fel de a ti povesti frumusetea, ce ai mai vazut tu si iata ca te duce mai departe, drept pentru care “hei tu ule, hai sa ti zic o chestie…” cred ca asta e genu de atitudine pe care n ar trei sa o pierdem cand crestem – reinventarea asta aici si acum. :)
Frumoasa poveste, ma bucur ca ai impartasit-o cu noi. Amintirea a ramas semnificativa pentru tine, avand rol catalizator energiilor de mai tarziu.
Imi amintesc si eu de o intamplare foarte “vie” :
am ramas fascinata si convinsa de faptul ca menirea mea este sa devin calugarita dupa ce vizitasem o manastire de maicute, impreuna cu niste rude. Intru fericirea mamei, visul nu mi s-a implinit :)))
Imboldul interior de atunci se materializeaza in prezent, prin dorinta desavarsirii spirituale a sinelui.
Si Adi spune o chestie interesanta, in sensul ca determinismul psihicului uman este preponderent socio-cultural.
Cred ca exista o relationare fata de contextul socio-cultural la nivel calitativ, exprimata prin componenta morala a constiintei care asigura adecvarea comportamentului la normele si cerintele sociale.
Chiar si sensibilitatea umana este o functie conditionata socio-cultural (omul care traieste in pestera n-o sa creeze la unison cu tine sau cu mine :)
Si inteleg prin “capitalsimul” exprimat de Adi, acea organizare sociala care asigura exprimarea libera a functiei creatoare.
Poate gresesc :P
gabi, eu stiu un om care traieste la intrarea intr o pestera. si acolo in pestera si la tara e muzica ton unison, etc. bye!
Hmmm, pai sunt sigura ca sunt multi ca el. Trebuia sa scriu :”nascut si trait in pestera”.
Mai povesteste-ne care e treaba cu nenea ala…si cate job-uri a avut pana in prezent (unde a ascultat el prima oara muzica ? sau cine l-a socializat pe ton unison :) ? Sunt extrem de curioasa la genul asta de exceptii si am tendinta sa gasesc explicatii, macar pentru mine :P
Numai bine si tie!
:) nu stiu foarte multe. stiu ca a studiat intr-adevar mult si singur si la scoala, si a ales sa aiba grija de pestera pentru ca “il chema”. apropo de “noi” si “ei”.. cred ca poti sa gasesti oameni care creeaza valoare (mai concreta sau mai subtila) in multe muuulte locuri. atat.
Dap, e un caz de izolare voita, pe motive personale :)
Insa, asa cum precizezi, nu s-a educat in pestera.
Vrem sau nu, conditiile socio-culturale ne delimiteaza si creeaza premise.
Ionuca, n-o scoti usor la capat cu mine :)))
Eu stiu ca foarte multi oameni care sunt creativi valoric nu au trait in puf. Dar aici este alta discutie. Aici e vorba de existenta unui spirit de autodepasire a conditiei si de excelare (vointa, autoeducatie, putere de munca, viziune si alte calitati) si nu e la indemana oricui; vorbim deci despre exceptii, iar eu le-am intalnit.
Numai lucruri excelente sa ni se intample tuturor.
Cu drag.
scuze andrei daca ne lungim cu discutii semi paralele directiei propuse de tine.
gabi, haha, eu nu mi am propus vreun capat cu tine :)cred ca treaba asta cu conditiile socio culturale care delimiteaza e iarasi, o chestie de alegere. iti asumi asta si nu te mai plangi sau schimbi, dupa puteri, ce poti schimba spre bine. chapeau :)
Okay, se pare ca sociologii care au ajuns la acea concluzie s-au inselat :P
Totusi nu e clar ca exista o legatura intre valoare si ce-ar face oamenii natural.
degeaba, nu e de viitor.
oricum, inteligentă poveste.
:)) asta cu “nu e de viitor” e geniala