Care este legătura dintre procrastinare și anxietate? De ce ne mințim că “De mâine o să”? Și cum să ne antrenăm să facem lucrurile pe care ni le propunem? Despre asta este episodul de azi.
Ascultă episodul și pe:
***
Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.
Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).
Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!
***
A trecut ceva vreme de când nu am mai înregistrat un podcast singur și asta fiindcă am fost foarte prins cu proiectul de formare, train-uiesc niște oameni să facă ce fac eu și tocmai am terminat înscrierile zilele astea și a fost o lună destul de plină iar la începutul ei am fost nevoit, ca și anul trecut de altfel, să prioritizez un pic și să decid ce nu o să de întâmple și ce e nevoie să se întâmple. Este clar că ne se puteau întâmpla toate iar podcast-ul a tras paiul mai scurt.
Dar nu-mi pare rău. Adică mi se pare că sunt perioade în care e mai important să vorbesc despre lucruri, să share-uiesc informații, să vorbesc pentru mine, uneori, despre lucruri, să le analizez, să le pun pe foaie, să citesc despre ele.
Și apoi am perioade în care simt nevoia să fac lucruri. Sigur, fac lucruri și în perioadele celelalte doar că am anumite bucăți în fiecare an în care am un reflex atât de puternic de a face lucruri să se întâmple, încât mi se pare că a vorbi despre lucruri sau a învăța chestii noi se duce în planul secundar. De câte ori am de ales între a citi ceva și a materializa ceva, a face ceva să se întâmple în lumea reală, îmi vine foarte greu să zic „mai citim un pic”. Simt nevoia să fac.
Și mă bucură că știu asta despre mine, că am perioadele astea care alternează pentru că pot să recunosc când sunt într-o perioadă mult mai axată pe acțiune decât de obicei și îmi dau spațiu și timp să acționez fără să mă simt foarte vinovat că aș fi putut să învăț ceva în plus, aș fi putut să mai scriu un articol, aș fi putut să mai înregistrez două podcast-uri.
De principiu aș fi putut să acumulez know how și să-l dau mai departe în diverse forme. Și în locul acestei acumulări și acestui transfer de know how, aleg să acumulez experiență practică din a face lucruri să se întâmple pe care ulterior le pot da mai departe, le pot folosi și ca resursă internă. Mi se pare mult mai valoroasă acțiunea decât teoria, chiar și când ne referim la cărți sau la podcast-uri sau la cursuri care sunt mai practice.
Chiar și atunci mi se pare că acțiunea valorează mai mult. De aia m-am și străduit acum în formarea pe care o încep, în training-ul ăsta, să fac astfel încât să fie cât mai multă acțiune în timpul training-ului, din timpul trainig-ului. Nu să ne umplem de teorii și discuții și la sfârșit să fie doar câțiva oameni care mișcă lucrurile.
Dar subiectul despre astăzi nu e despre training sau că am închis înscrierile și toate locurile sunt ocupate, ceea ce mă bucură foarte mult. Însă gândindu-mă la faptul că a trecut mult timp de când am înregistrat ultimul podcast de genul acesta, mi-a venit în minte bucata asta despre a acționa, despre oameni care fac diverse lucruri versus oameni care nu fac cât de multe ar vrea să facă. Mai mult se gândesc despre, citesc despre dar nu prea acționează.
Eu clar nu sunt în categoria aia. Am o capacitate de a materializa lucruri mai mare decât mare parte din oameni. E mișto, mă bucură asta. Este și cultivată, nu cred că este nici genetică, nici măcar din primii ani din viață. Deși în primii ani de viață clar influențează, modelele pe care le vezi în jurul tău influențează și sunt convins că m-a influențat și pe mine, în bine în cazul ăsta.
În bine în sensul că am inițiativă și ezit mai puțin decât alții când e vorba despre a face lucruri să se întâmple sau măcar a încerca.
Și mă gândeam la chestia asta cu acțiunea, pentru că văd că este o problemă despre care se vorbește destul de frecvent și mai am și eu episoade în care am vorbit despre asta. Cum facem să acționăm când nu putem, când ne simțim blocați, când procrastinăm, când amânăm lucrurile tot timpul?
Și e o problemă despre care se discută. Doar că îmi dau seama și din experiența proprie dar și uitându-mă în jurul meu unde mai am oameni care sunt mai predispuși către acțiune decât majoritatea că mi-am ales să am și oameni de genul, în special oamenii de genul ăsta în jurul meu.
Mă uitam că am niște gânduri împrăștiate despre oamenii care acționează mult, care sunt mai predispuși să acționeze. Când zic „gânduri împrăștiate” nu am stat să le structurez și să le pun într-o ordine. Am dat drumul la înregistrare gândindu-mă că o să mă ajute și pe mine să-mi pun niște gânduri în ordine dar cred că va da valoare unora dintre voi.
Un gând este că am observat o corelație foarte puternică și nu spun că este o cauzalitate acolo, este doar o corelație puternică între oamenii care acționează și amână mai puțin și sunt mai rapizi în a acționa atunci când le vine o idee în minte, sunt mai rapizi în a încerca să o facă să se întâmple și modul în care relaționează cu anxietățile.
Când spun „anxietăți” nu mă refer neapărat la diagnosticul clinic, de a suferi de o tulburare de anxietate, ci cu toții avem frici și anxietăți, lucruri care ne sperie, care ne revin în minte, compulsii, gânduri pe care le tot rotim și ne fac rău pentru că le percepem ca fiind negative.
Toată zona asta de management al gândurilor, management al emoțiilor este foarte interesant legată de acțiune. Ipoteza mea (și luați-o ca pe o ipoteză) este că o parte semnificativă din oamenii care acționează, care sunt inițiatori (nu vorbesc despre leadership, nu cred că are treabă cu leadership-ul neapărat, cred că nu are)… Ci cu predispoziția către a pune mâna și a face lucrurile mai degrabă decât a amâna și a spune că o să facem mâine.
Eu cred că oamenii ăștia, o parte semnificativă din ei, nu toți, folosesc acțiunea ca pe un mod de a-și gestiona anxietățile interne. Adică le e frică de niște lucruri, le e greu să gestioneze niște emoții, niște seturi de gânduri, toată zona asta internă și și-au dezvoltat. Nu cred că conștient, mare parte din ei nu fac asta conștient…
Și-au dezvoltat, ne-am dezvoltat (cred că pot să mă includ și pe mine aici uneori) niște mecanisme prin care făcând lucruri, făcând ceva astăzi îmi aduc confort în viață, mă face să am mai multă predictibilitate, mai mult certainty. Îmi aduce certitudinea asta, control.
Cu toții ne lovim de lucruri în viață asupra cărora nu avem control și alea ne generează în special frici. Ce o să se întâmple cu…? Ce fac dacă…? What if-uri. Toate what if-urile astea sunt indicatori de anxietate în mare parte.
Și ne apar în minte lucruri impredictibile legate de viitor și ne sperie. Cu toții facem asta. Cred că oamenii ăștia sunt mai predispuși către acțiune și și-au dezvoltat intern niște mecanisme prin care își spun cumva în minte „acționez astăzi, fac un pas în direcția asta de a schimba lucrurile de care mi-e frică, de a obține control. Ce pot eu să fac astăzi astfel încât viitorul ăsta neplăcut care mi-a venit în minte să devină mai improbabil să se întâmple, cum pot să scad șansele să întâmple chestia asta de care mi-e frică? Mă apuc și fac asta, dau telefonul ăsta, scriu mail-ul ăsta, setez întâlnirea asta.”
Gândiți-vă la chestii mici. „Mi-e teamă că nu o să termin proiectul ăsta la timp. Mai am o săptămână, am un deadline și trebuia să muncesc la el de trei săptămâni și mi-e teamă că nu o să-l fac, cum n-am făcut și alte lucruri din trecut. Uite, deja ieri am procrastinat din nou. Ce pot să fac?”
„Mă așez acum la calculator, la laptop, deschid Power Point-ul și încep să lucrez. Da, dar am doar 20 de minute azi. Da, dar fac jumătate de slide, the best thing I can do. Ca să mă asigur că am asta făcută peste o săptămână. Ce pot să fac în prezent, în momentul ăsta este să lucrez cinci minute, zece, douăzeci, câte sunt. Și după ce voi fi lucrat douăzeci de minute la asta, voi fi cu douăzeci de minute mai aproape de a atinge deadline-ul ăsta, de a-l respecta.”
În continuare rămâne multă incertitudine acolo că eu am de lucrat șapte ore săptămâna asta la acest proiect, acum bag doar douăzeci de minute. În continuare e posibil să nu se întâmple, în continuare mă sperie chestia asta sau mă îngrijorează. „Speriat” e un cuvânt puternic aici. În continuare mă îngrijorează. Da, dar mă îngrijorează cu douăzeci de minute mai puțin. Cel mai bun lucru pe care pot să îl fac. Hai douăzeci de minute.
Și cred că genul ăsta de mecanism se întâmplă automat în capul unor oameni și pur și simplu o văd ca cea mai bună investiție în sănătatea lor. Nu sănătatea, o șansă în plus să se simtă mai relaxați mâine decât sunt azi pe subiectul ăsta.
Și dacă te uiți din afară, ăștia sunt niște oameni care în loc să procrastineze așa cum au procrastinat ieri, uite ce au făcut, azi au lucrat douăzeci de minute. Sunt ăia care sunt văzuți ca fiind mai productivi, sunt oameni care s-au mișcat. Nu sunt ca noi, să zicem, ceilalți care am amânat toată săptămâna până în ultima zi. Sunt mai speciali, mai productivi.
Sunt văzuți mai bine și cred că e mai valoros. Nu vreau să fiu înțeles greșit. Cred că e mai valoros să muncești douăzeci de minute astăzi decât să te mai păcălești o dată că mâine bagi trei ore.
Dar nu e vorba despre ce e mai valoros aici. Vorbesc despre de unde vine reflexul ăsta. Și teoria mea este că pentru mulți oameni, nu cred că pentru toți, pentru mulți dintre oamenii ăștia care sunt foarte productivi, cred că reflexul vine tot din niște frici, tot din niște anxietăți, tot din niște emoții pe care le gestionează mai greu, tot din poate teama că mâine o să mă trezesc și o să mă simt atât de dezamăgit de mine că iar a trecut o zi și nu am lucrat la Power Point, la proiect, la visul meu, nu contează la ce. Că iar nu am mers la sală, că iar am mâncat prost azi noapte, ciocolată la trei noaptea.
O să mă simt atât de dezamăgit de mine și nu știu cum o să gestionez asta. Și fiindcă nu vreau să mă trezesc în poziția de a gestiona asta din nou, fuck it, acum mă așez și lucrez.
Fundamental și în cazurile astea pare că au aceleași tipuri de frici, aceleași tipuri de mecanisme interne ca restul oamenilor despre care să zicem că sunt mai puțin eficienți, productivi, conștiincioși. Doar că de fapt sunt niște modalități un pic mai… nici nu vreau să zic sănătoase că nu sunt convins că sunt doar sănătoase. Mai productive de a-și gestiona chestiile astea interne.
Și în timp ce mă gândeam la asta, dacă fac zoom in pe asta și mă uit la modul în care oamenii decid să mai amâne și astăzi un proiect, a X- a oară, versus cei care nu amână atât de mult pentru că aceste resorturi interne de care vorbeam… îmi dau seama că diferențiatorul major nu e neapărat despre o lipsă a unor emoții negative, nu este fiindcă le e mai ușor. Asta vreau să zic.
Nu e ca și cum ăștia mai productivi care muncesc astăzi și nu amână pe mâine, nu cred, în mare parte din cazuri, că le vine mai natural sau mai ușor să facă asta. Cred că devine un pic mai ușor în timp dar nu semnificativ. Și devine în timp, nu cred că le-a fost întotdeauna mai ușor.
Și atunci întrebare este: și totuși ce este diferit? Dacă ai doi oameni, unul care este pe modelul ăsta de „trebuie, simt că trebuie să fac astăzi ce mi-am propus să fac pentru că altfel o să fie greu de gestionat asta” versus un om care e în aceeași situație dar zice „ știi ceva, eu nu o să fac asta astăzi. Nu fac nici azi, o fac mâine și mâine o să am măcar trei ore legate și o să pot să progresez mai mult. Degeaba lucrez eu acum zece minute. Mai bine amânăm pe mâine.” Și mâine, de cele mai multe ori, apare altceva și amână pe poimâine.
Între oamenii ăștia doi, între cele două tipare cred că diferența majoră este, ca în atât de multe alte lucruri în psihologie, capacitatea lor de a se minți pe ei. Și iarăși știu că este un subiect despre care am mai vorbit dar cu cât acumulez mai multă experiență în zona asta de lucrat cu oameni, situații 1 la 1 dar și în training-uri ca change strategist, coach, cum vreți să-i spuneți, cu atât îmi dau seama mai puternic, devine mai evident că această capacitate și această disponibilitate pe care noi o avem de a ne minți pe noi, este poate cel mai important element care influențează capacitatea noastră de a fi mulțumiți și fericiți cu viața noastră.
În mare parte din problemele pe care oamenii le raportează, pe care încearcă să le rezolve, challenge-urile de viață personală, profesională, în mare parte lucrurile pot fi reduse la „dude, tu ești foarte bun în a te minți pe tine și asta e singura ta problemă”. Exagerez un pic. Nu cred că e atât de simplu dar nu e departe de asta. Exagerez doar un pic.
Clar toți ne mințim pe noi. Toți avem momente în care ne servim bullshit pe diverse subiecte. Nu cred că aici suntem unii mai speciali decât alții. Dar uitându-mă în jur observ la mulți oameni, la destui, o capacitate semnificativ mai mare decât a mea de a se minți pe ei. Mă uit și sunt uimit câteodată. Și nu mă refer aici doar la clienții cu care lucrez. În general. Bine, în general la oamenii cu care interacționez vreau să zic.
E un bias aici, evident. Că eu nu îmi dau seama neapărat cât de mult mă mint pe mine și atunci comparația asta nu tocmai fair. Dar sunt multe momente în care mă uit la cum cineva se păcălește singur și îmi zic „cred că mi-ar plăcea și mie uneori să mă păcălesc așa”.
Uneori, nu mereu. Nu aș vrea să fac asta on a daily basis pentru că viața mea ar arăta într-un mod în care aș fi mult mai puțin mulțumit de ea decât sunt. Și sunt mulțumit și e în primul rând datorită faptului că am curajul să mă uit după adevăr, să caut adevărul, să caut și să obțin claritate. Prefer adevărul ca după aia să pot să-l adresez, decât o minciună care să mă ducă pe un drum în care să continui să fiu delusional cu mine și să distorsionez realitatea. Asta este despre mine, evident. Dar cred că se aplică multor oameni.
Cred că cu cât ne mințim mai mult pe noi, cu cât continuăm să ne spunem că mâine „chiar o să lucrez trei ore” deși nimic din istoricul meu recent nu mă face să cred că mâine e o zi diferită de azi sau de ieri dar eu îmi spun că mâine o să fie diferită, asta e o minciună pe care ne-o spunem în momentul ăla.
„De mâine o să încep să merg la sală”. Dar acum ce are? La opt seara acum ce are? De ce nu acum? De ce mâine?
„Mâine o să fiu mai odihnit, mâine e o zi mai cu soare, e mai frumos afară”. Sunt niște păcăleli pe care le avem cu noi în fiecare zi. Când nu sunt păcăleli? Nu sunt păcăleli dacă tu ți-ai mai spus în trecut „ nu vreau să alerg seara că îmi afectează somnul dar mă duc dimineață”. Și tu ai mai făcut asta de cinci ori și întotdeauna te-ai dus dimineață. Atunci nu e o păcăleală, e o decizie.
Dar dacă ai un istoric în care ți-ai tot spus că faci niște lucruri și nu le-ai făcut, faptul că tu acum o spui a N – a oară și reușești să te convingi că de data asta va fi diferit doar fiindcă… acolo este un indicator de minciună. Unii dintre noi ne-am antrenat… Nu, unii dintre noi s-au antrenat, aici nu aș vrea să mă includ… Unii dintre noi s-au antrenat foarte bine la a se păcăli pe ei. Sunt antrenați, știu să o facă. Au învățat să o facă și acum sunt atât de buni la asta încât se păcălesc în fiecare zi.
Și cred că ăsta este un diferențiator între oameni care ajung să facă lucruri să se întâmple și oameni care nu. Diferența vine și din (că nu vreau să zic că e singurul factor) cât de antrenați sunt să se mintă pe ei.
Unii dintre noi ne antrenăm să căutăm adevărul, realitatea, claritate. Nu iese mereu. Uneori e greu să vezi prin hățișurile de păcăleli, minciuni și lucrurile pe care nu le poți controla dar ne străduim să vedem adevărul despre noi, la noi, despre cum suntem noi, despre ce avem de îmbunătățit la noi și apoi despre alții, despre lume.
În general este o predispoziție. Nici măcar o predispoziție. Este o decizie de a căuta tot timpul adevărul, ca apoi să vedem dacă ne place, ca apoi să vedem dacă putem schimba și cum. Și cealaltă categorie, care este la fel de antrenată, dar nu la a căuta adevărul. Este antrenată să se păcălească.
Vorbesc despre categoriile astea ca și cum ar fi două tipuri diferite de oameni dar nu sunt. Avem cu toții ambele abilități. Și să ne păcălim singuri și să căutăm adevărul. E ca și cum sunt doi mușchi și unii dintre noi ne-am antrenat mai mult la mâna stângă și alții ne-am antrenat mai mult mușchii de la mâna dreaptă. Unii dintre noi am alergat mai mult și avem rezistență mai bună pe cardio, alții am fost mai mult la sală și am tras mai mult de fiare și poate avem mușchii mai puternici dar nu avem neapărat rezistență. Sunt două moduri diferite de antrenament care ne-au adus în locuri diferite.
Partea bună este că acest antrenament în a ne minți pe noi poate fi „dezantrenat”. Putem în următoarea decizie din viața noastră, mică sau mare, despre ce o să mâncăm la prânz sau despre ce am putea să facem profesional cu viața noastră sau orice altceva, putem alege să nu ne mai mințim. Putem alege să ne uităm la adevăr.
Și când vom avea reflexul ăsta de a ne întreba „care e adevărul de fapt?” Is this really true? Asta e întrebarea. Chestia asta care mi-a trecut în minte, o să merg mâine la sală? Chiar e adevărată asta? Chiar o cred? E probabilă?
Și eu cred că atunci când ne punem întrebarea asta, mare parte dintre noi știm răspunsul. Cred că în momentul în care ne punem întrebările astea, ce vom simți va fi disconfort. Va fi inconfortabil. Și să ne punem întrebarea va fi inconfortabil. Și va fi și mai inconfortabil să auzim răspunsul. Nu dude, nu o să te duci nici mâine la sală.
Și asta doare un pic. Și este motivul pentru care mare parte dintre oameni s-au antrenat să se păcălească. Pentru că e mai ușor să ocolești durerea decât să o abordezi frontal. Și cu toate astea, tone de studii despre durere, atât emoțională cât și fizică ne spun că e fix invers.
Ai nevoie să te uiți, să acknowledge, să accepți că lucrurile alea neplăcute există acolo ca să poți să le dai o șansă să nu mai existe acolo. Nu putem să băgăm toate lucrurile astea sub preș tot timpul și să sperăm că într-o zi o să dispară. Lucrurile băgate sub preș nu dispar. Devin din ce în ce mai mari.
E o poveste cu un dragon pe care am auzit-o la Jordan Peterson și pe care am mai povestit-o în niște contexte mai restrânse pentru că mi se pare că este o reprezentare foarte bună, o metaforă foarte bună pentru asta cu adevărul și băgatul lucrurilor sub preș. La noi față de noi, în primul rând. Nu e vorba neapărat despre alții, nu în primul rând despre alții. Despre cât de sinceri suntem noi cu noi.
Pe scurt povestea e ceva de genul ăsta. E un băiețel care locuiește cu părinții lui într-o casă și într-o dimineață se trezește și vede că la el în cameră e un pui de dragon, un dragon mic. Și se duce repede la părinții lui în bucătărie și spune:
„Mama, tata, la mine în cameră e un dragon mic!”
Și ei zic: „Come on, nu există dragoni. Du-te la tine în cameră și vezi-ți de treabă.”
„Nu, veniți să vă arăt că e un dragon la mine în cameră.”
Și părinții nu îl cred. Și el nu are ce să facă, se întoarce la el în cameră. Doar că a doua zi dimineață se trezește, puiul de dragon e în continuare acolo. Și maică-sa începe să-i aducă de mâncare, mâncarea asta e mâncată de dragonul din cameră, dragonul trăiește acolo în cameră și crește și în fiecare zi devine mai mare. Și mai mare… Și devine atât de mare încât la un moment dat nu mai are loc la el în cameră. Iese pe holul casei, prin bucătărie, devine din ce în ce mai mare și copilul tot încearcă să le spună părinților: „Uitați-vă, e un dragon aici și crește”.
Iar părinții nu îl cred în continuare pentru că nu există dragoni. Și dragonul ajunge atât de mare încât coada lui iese pe unul dintre geamuri, gâtul și capul lui ies pe ușa de la intrare și e practic cât toată casa.
Într-o zi tatăl e plecat de acasă și când se întoarce acasă nu mai găsește casa deloc, nu mai e acolo. Întreabă în stânga și în dreapta unde sunt casa, copilul, soția. Și află că dragonul a zburat cu casa în spate. Se duce, îi caută, îi găsește la un moment dat, dragonul e imens, astfel încât casa e undeva pe spatele dragonului foarte sus și mică.
Și se străduiește să escaledeze acest dragon, ajunge în casă, ajunge la familia lui și în momentul ăla cu toții sunt forțați să recunoască și să își recunoască că era un dragon în casă pentru că în mod evident a zburat cu toată casa și putea să-i piardă pe ai lui. Acum s-au reunit și they acknowledged. Cad de acord că era un dragon mare în casă.
Iar în momentul acela dragonul se micșorează și dispare. Am spus povestea asta pentru că este o metaforă bună pentru ce se întâmplă într-o familie, așa era povestea originală dar eu cred că se aplică într-un spectru mult mai larg. Ce se întâmplă atunci când nu recunoaștem, nu punem lucrurile pe masă, nu recunoaștem adevărul, nu avem curajul să ne uităm la el? În cazul acestei povești într-o familie, într-o casă.
Dar dacă o legăm de ce vorbeam mai devreme este despre capacitatea noastră de a numi problema, realitatea, de a arăta cu degetul realitatea neplăcută din viața noastră până când nu devine prea mare. Hai să o punem pe masă, să ne uităm la ea și să spunem: „Am o problemă. Îmi tot spun că voi face chestia asta și nu o fac. Și îmi produce emoții negative, îmi scade încrederea pe care o am în mine și nu poate să continue chestia asta. Am nevoie să o adresez. Cum? Nu știu. Hai să vorbesc cu cineva despre asta”.
Și da, ideal ar fi să fie cineva antrenat. Dar dacă nu se poate, măcar cu cineva apropiat. Toată asta începe cu a recunoaște față de tine că te-ai cam mințit pe subiectul ăsta o perioadă. Și în momentul ăla dai o șansă lucrurilor să se schimbe. Poți să acționezi și poți să speri că mâine lucrurile vor fi mai bune. Fiindcă ai acționat diferit de cum ai făcut-o până acum.
Și mi-ar plăcea să găsim mai multe forme prin care să scădem nivelul de minciună pe care îl avem în viața noastră. Și din nou, cred că facem cu toții astea. Cu toții cred că ne păcălim pe noi din când în când. Doar că unii o facem mai mult. Unii oameni se păcălesc pe ei mai mult, mai frecvent și mai loial decât caută adevărul. Și cred că ne-ar ajuta să facem asta invers. Să căutăm claritate, adevăr cu înverșunarea cu care ne mințim uneori pe noi.
Și asta ne aduce niște zone mai acționabile în care viața noastră s-ar putea schimba. Nu prin wishful thinking, ne-ar plăcea nouă să… Nu că e nice to have. Să avem o viață un pic mai mișto. Indiferent ce înseamnă pentru noi asta. Ci fiindcă suntem dispuși să avem în primul rând o relație autentică cu noi. Să nu avem lucruri pe care ni le ascundem noi nouă, într-un colț al minții noastre.
Realizez că lucrurile astea au nevoie să fie făcute treptat. Nu putem apăsa pe un buton brusc și toate lucrurile cu care ne-am păcălit ani de zile să dispară. Avem nevoie să facem asta treptat. Dar asta e și frumusețea. Dacă o facem treptat nu se simt atât de inconfortabil. O să ne asumăm un inconfort mic, suportabil când ne punem întrebarea „ce o să mănânc eu la următoarea masă la prânz?”
Putem să fim sinceri cu noi atunci. Putem să acceptăm că dacă nu facem acum o salată, probabil o să mâncăm două pizza. E un exemplu extrem dar cred că de multe ori avem nevoie să începem cu deciziile astea mici.
Deci asta e o diferență majoră, cred eu, între oamenii care acționează mai mult și oamenii care procrastinează mai mult. Care amână lucrurile importante pentru ei. Nu cred că e singura diferență și nu cred că oamenii sunt ori acolo ori acolo. Cred că fiecare dintre noi suntem în ambele locuri doar că e decizia noastră pe care dintre mușchii ăștia îi antrenăm astăzi.
Bun. Cam asta a fost despre bullshit și despre capacitatea noastră de a ne minți și despre de ce nu acționează unii oameni și de ce acționează așa, despre resorturile astea pe care le avem fiecare dintre noi în noi, indiferent dacă suntem sau nu conștienți că ele există.
Înainte să mă opresc aș vrea să pun un asterisc aici și să spun că eu simt nevoia să mai sap în gândurile astea. Nu le luați ca pe un adevăr absolut. Luați-le fix ca ceea ce sunt. Am gândit cu voce tare pe subiectul ăsta. E posibil să greșesc în mai multe puncte. E și mai probabil să fie niște gânduri corecte dat incomplete.
Și eu îmi rezerv dreptul și opțiunea de a mă răzgândi sau de a adăuga pe subiectul ăsta (eu la mine în cap îmi rezerv acest drept) și atunci vă invit și pe voi să vă luați această opțiune de a fi de acord doar cu părți din ce am zis și a mai adăuga peste ele lucruri pe care voi poate le vedeți altfel, astfel încât să ajungeți la opțiunea care să vă ajute. Să aveți o viață mai aproape de cum vreți voi să o aveți, indiferent ce înseamnă. Mulțumesc!
***
Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.
Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:
