Prima intalnire cu Raed Arafat

M-am gandit de mai multe ori sa povestesc despre intalnirea mea cu Raed Arafat, insa mi s-a parut ca, povestind-o, ii voi lua din magie. Am invatat ca asa cum, uneori, a vorbi despre un lucru care nu-ti da pace te ajuta enorm, la fel si tacerea te poate ajuta sa conservi momente speciale. De ce scriu acum? Scriu fiindca cred ca Romania are nevoie de eroi. Nu ca sa creasca, nu ca sa prospere, ci ca sa nu moara. Raed nu vrea sa fie erou, dar asta nu schimba cu nimic faptul ca, de fapt, e.

Ramasese sa ne vedem la el la birou, la Ministerul Sanatatii, stiam ca e ocupat. Am intrat si am intrebat de Raed Arafat, paznicul mi-a zambit, m-a intrebat cine sunt si daca sunt asteptat. Am urcat unul sau doua etaje, am ajuns la o usa, am batut si am intrat. I-am spus secretarei cine sunt si m-a rugat sa astept fiindca “s-ar putea sa dureze putin, domnul Arafat mai avea de rezolvat ceva”.

Am iesit si m-am asezat pe un fel de canapea comunista, pe holurile ministerului. Tin minte ca m-am uitat in jur si mi s-a parut rece si deprimant modul in care arata cladirea aia. Lumea era agitata in jur, secretare cu foi in mana ieseau din camere si intrau in altele, se auzeau cate 2-3 telefoane sunand in acelasi timp. Mi-am amintit ca inainte sa cobor din taxi, la stiri tocmai anuntau ca fusese cutremur, se simtise si in Bucuresti.

De doua ori o doamna a iesit sa-mi spuna ca mai dureaza un pic. A treia oara a iesit el. Am dat mana, si-a cerut scuze si mi-a zis ca mai dureaza cel mult 5 minute, telefoanele suna incontinuu. Am intrebat daca sunt probleme prin oras, mi-a raspuns zambind ca sunt doar televiziunile, in rest totul e in regula. Si cinci minute mai tarziu, fix cinci, a iesit si m-a invitat in birou. M-am uitat in jur si primul lucru pe care l-am vazut au fost diplomele. Zeci. Apoi am vazut trofeele. Mai multe decat diplomele. Asezate toate pe peretii unei camere mici, de cel mult 15 mp.

M-au impresionat, fiindca mi-am imaginat imediat de cat de multa munca este nevoie ca sa primesti atat de multa recunoastere. M-am gandit imediat la diplomele pe care le stransesem eu pana la 25 de ani, de care eram atat de mandru. Apoi, jenat, mi-am amintit ce a facut Raed Arafat ca sa le castige pe ale lui. A salvat oameni de la moarte. Sute, probabil mii.

In centrul camerei era o masa la care ne-am asezat. Mi-a zis sa-i spun Raed si inainte sa se aseze si-a scos din buzunar statia si a pus-o pe masa, langa el. Si-a cerut scuze din nou si mi-a spus ca e posibil sa mai fie intrerupt de cateva ori. O domnisoara de la o televiziune de stiri tocmai il intrebase la telefon daca i se pare normal ca Bucurestiul nu are nu-stiu-cate spitale mobile, pentru cazurile in care se produc cutremure puternice. I-a raspuns politicos, a inchis, apoi mi-a zis zambind si usor jenat: “e o jurnalista tanara”.

Pe toata durata discutiei noastre, prin statia de pe masa se auzeau discutiile dintre dispecer si oamenii din ambulante. Volumul statiei era suficient de incet incat sa nu deranjeze discutia, insa suficient de tare incat Raed sa auda fiecare cuvant. De doua ori mi-a facut semn, a luat statia si a dat cateva directii scurte. Mi-a ramas intiparita in minte una singura, spusa pe acelasi ton cu care eu imi rog colegii de birou sa imi spuna status-ul unei campanii: “Daca vedeti ca nu il opereaza la Targu-Mures, mutati-l la Cluj cu elicopterul, altfel moare. Tineti-ma la curent.”

M-am intrebat atunci cam cat de sigur pe tine trebuie sa fii ca sa iei astfel de decizii in timp ce discuti la o cafea despre lucrurile care pot sa schimbe lumea. Fiindca despre asta am vorbit cu Raed. Despre lucrurile importante care ar putea face diferenta in societatea asta. Despre a oferi fara sa ceri ceva la schimb, despre dedicare, despre a nu renunta si despre “a greater purpose”. Despre valoarea oamenilor, despre valoarea unei vieti si importanta unei vieti traite cu demnitate, vertical.

Am simtit in vocea lui caldura, sinceritate si acel tip de naivitate de care nu sunt capabili decat oamenii mari. Oamenii care stiu sa spere, insa stiu la fel de bine si ca speranta nu-i suficienta, mai trebuie sa si faci. Intr-un fel, ironic, a fost primul om in vocea caruia am simtit ceva ce cred ca as putea numi patriotism.

I-am zis ca mi-a facut mare placere sa-l cunosc (si atunci, ca si acum, am avut senzatia ca-i o expresie care nu transmite suficient), el mi-a spus ca i-ar placea sa pastram legatura si personal, nu doar profesional. Apoi, in timp ce ieseam din birou, am mai auzit vajaitul statiei si pe Raed intreband: “Cum e? Il opereaza sau nu?”