E confortabil sa nu ai obiective, in felul asta nu poti esua. Si, mai important, cei din jurul tau nu vor vedea ca si tu esti om, ca si tu poti sa o dai in bara.
In aceeasi ordine a ideilor, e confortabil ca atunci cand intelegi ca, asa cum zicea Hill, un obiectiv este un vis cu deadline, sa te gandesti ca e mai motivant sa il tii pentru tine, sa nu il spui nimanui, fiindca asta il face mai puternic.
Bullshit. In 99% dintre cazuri, nu spunem altora visele si obiectivele noastre nu pentru ca asta le-ar face mai putin puternice, ci fiindca incercam sa ne protejam de eventualitatea unui esec. Nu avem curajul sa ni-l asumam. Daca nimeni nu stia ce vrem sa facem, nimeni nu va sti ca am esuat. Corect? Corect.
Doar ca, in acelasi timp, nimeni nu va sti ca macar am incercat. Iar intre un om care nu a incercat nimic si unul care nu a reusit niciodata, oamenii cu o judecata sanatoasa il vor prefera intotdeauna pe cel ce a esuat, dar macar a avut curajul sa incerce.
Fiindca, daca pentru esecuri foarte mari mai poti gasi scuze, pentru a nu avea curajul sa speri si sa tintesti cat mai sus nu exista niciuna.
Bonus: o abordare usor diferita, dintr-o alta perspectiva, mai jos, via Adi
Voi ce credeti?