Permiteti-mi sa scriu azi despre moarte, fenomen la care descopar ca ma gandesc destul de des. Acum, sa nu-si faca nimeni probleme ca nu ma sinucid. :)
In primul rand fiindca nu vad de ce as face-o vreodata si, in al doilea rand, fiindca doar oamenii mediocri fac asta. Or eu, chiar daca as fi un mediocru, n-as avea puterea sa o recunosc nici macar cu un astfel de ultim gest.
Dar de gandit ma gandesc fiindca, probabil, ma face sa ma simt bine constientizandu-mi “conditia de om viu”. Oricum, cred ca n-ar trebui sa ne fie frica de moarte, n-avem motive.
Ceea ce ne sperie pe noi de fapt nu e moartea in sine ci o posibila suferinta dinaintea mortii, faptul ca unii oameni vor suferi daca noi murim, faptul ca noua ar putea, in functie de ce se intampla dincolo, sa ne fie dor de anumite persoane si, nu in ultimul rand, existenta posibilitatii de a ne “plictisi de moarte”. Si ce poate fi mai rau decat asta?
Steve Jobs zicea ca “nobody wants to die; even people who want to go to Heaven don’t want to die to get there” si avea dreptate. Tocmai de aceea m-au impresionat intotdeauna oamenii care privesc moartea in ochi. Nu ma refer aici la cei care isi risca inutil viata ci la cei care isi accepta cu resemnare moartea. Octavian Paler a fost unul dintre ei, Donald Crowdis este altul si ar mai fi exemple. Oameni care stiu ca vor muri curand, iubesc viata, nu vor sa se termine insa au curajul nu numai de a se gandi la asta ci si de a vorbi despre ceea ce simt.
It bothers me that i have to go – Donald Crowdis
“Nowadays, no matter how much I try to put off decisions until later, I must admit that everything seems to bother me. I am quite sure I have had a stroke (the final medical diagnosis is still pending), a small one I suppose, since I still drive a few weeks after my 93rd birthday. At this age, I must say that I do delight in people’s amazement when I tell them how old I am. But under all this is the knowledge that I am the oldest male on either side of my family, maternal or paternal, and I know I must go fairly soon. I just don’t like the idea.
I’ve floated on the remark “Been there, done that” for some time now, but the notion that the moment is approaching when I can no longer say this bothers me. The truth is, I don’t want to go.
There are many reasons. For too long I have behaved as if I could postpone going indefinitely, and thus have so many things that I must do first. I don’t want my successors to find out how much I could have done that isn’t done, not by a long shot. There are numerous notes and letters I must write. There are places I’ve wanted to travel, but never had the chance. Actually, each of you can, if you think yourself into my age, fill out the list. At least you can try to understand why I say that I hate to go.“
“even people who want to go to Heaven don’t want to die to get there†– some do! eu :)
eh Diana, tu esti mai speciala :)
Bine ar fi sa ne gandim la moarte cat mai des pentru a nu ne mai fi frica ea. E ciudat ca meditam asupra mortii dupa ce a disparut cineva drag sau dupa ce am putea fi bolnavi de ceva. Ideea ca poti fi bolnav te face sa vrei sa fii in viata, sa traiesti cu adevarat, fara sa mai tii cont de cenzura de multe ori autoimpusa. E ca si cum ai nevoie de boala ca sa vezi ca traiesti. Conteaza mai mult calitatea vietii, si nu cantitatea ei exprimata in ani.
Ar fi bine sa fim pregatiti pentru moarte, sa o asteptam cu bagajele facute. Oricat de multumiti am fi de realizarile noastre, de viata dusa, ne e greu sa ne despartim de cei care raman in urma. Daca au avut puterea sa ne asculte si sa invete cate ceva din ceea ce le-am transmis, nu le va parea atat de rau. O experienta de-o viata transmisa in cateva mesaje, ar trebui sa le fie de ajuns sa treaca peste pierdere. Nu cred ca neaparat absenta fizica doare, ci gandul ca am fi putut afla mai mult de la cel plecat sau ca am fi putut fi mai rabdatori si am fi fost in stare sa explicam cum am trait celor pe care suntem pe cale sa-i lasam. Ne e frica de moarte fiindca e ireversibila.
Pentru mine, un om mort e un corp mort. Spiritul omului (sau amintirea lui, sau personalitatea lui – zi-i tu cum vrei) nu moare odata cu trupul. De fapt, ceea ce ne doare este anticiparea dorului de cel disparut. Si, din nou, vorbesc aici de dorul de persoana fizica – cea spirituala este oricand accesibila, printr-o alta dimensiune. Suna SF, dar mie mi se pare cea mai de bun simt abordare a relatiei dintre viata si moarte.
Ca urmare, nu mi-e frica de moarte absolut deloc, dar nu as vrea sa-mi sufere cei dragi…asta mi se pare cel mai greu de suportat…
Raluca, eu cred ca nu suna deloc a SF ce spui. In urma cu cativa ani, un ciclist, nu mai stiu cum il cheama, suferea de cancer la testicule. Doctorii nu prea ii mai dadeau sanse de viata. Dupa ce s-a vindecat complet, a spus: “Nimeni nu stie ce e frica de moarte. Spuneam si eu ca nu imi e frica de moarte, dar dupa ce doctorii nu mi-au mai dat nici o sansa de supravietuire, am aflat ce e frica de moarte. E ingrozitor. Aflii ce e frica de maorte atunci cand te confrunti prematur cu moartea reala.” Asta m-a pus pe ganduri.
Mai depinde si cat de atasat esti de “fericirea lumeasca”.
Andrei, ai incercat sa te gandesti cum e sa iti moara cea mai iubita persoana? Eu cred ca e mult mai dramatic decat sa te gandesti la propria moarte. Pe mine gandul asta ma “corupe” mai repede decat propria mea moarte.
Stai Ilie ca asta e altceva. Era vorba de moartea ta nu a celor din jurul tau.
Ciudat, exact asa ma gandesc si eu. Nu cred ca ma sperie moartea (atunci cand imi doresc ca ea sa fie subita), dar ma sperie suferinta celor care raman in urma mea. Ca de fapt, ei conteaza, tu nu mai existi, nu mai simti, nu mai ai sentimente… pe cand ei te plang o viata. Viata lor. Si citatul din titlul, desi il recunosc, nu mai stiu cine l-a zis… :D Help :P
E o parafrazare dupa “Nu de moarte mă cutremur, ci de veÅŸnicia ei” care, daca nu ma insel, a fost scrisa de Alexandru Vlahuta.
sper sa mearga sa dau si eu raspunsul meu la asta, este un video…dak nu, cautati pe youtube Johnny Cash – God’s Gonna Cut You Down, so here it is http://www.youtube.com/watch?v=1e0EQlQXoEo
Ce ciudat, la mine in familie de vreo 4 sau 5 ani se tot duc cunoistinte. Ei bine toatea ceste inmormantari m-au facut sa ma obisnuiesc cu moartea (intr-o anumita masura si sa o accept). Asa ca momentan (asa cum zicea unul din antevorbitori) bagajul meu sufletesc mi-a fost pregatit de aceste expewriente. Insa nu va doresc, pentru ca partial pierzi un pic de bucurie din “dulapul inimii”. ;)
Singura certitudine a vietii, e moartea.
De fiecare data cand am fost intrebata ce varsta am, raspunsull nu a fost pe placul partenerilor de dialog.Mi s-a aruncat priviri ciudate de parca as minti sau ceva de genu` asta.Dar…actul de identitate isi facea treaba si eram absolvita de orice vina….:)
unora le e frica de moarte pentru ca e ceva necunoscut nimeni nu stie ce e “dincolo”,altora le e frica d suferinta dinaintea ei.oricat ai incerca sa te pregatesti pentru moarte nu accepti pe deplin ideea mai ales cand iti dai seama ca e langa tine(gen esti bolnav si stii ca ala ti-e sfarsitu) si cum zicea cineva mai sus atasamentu fata de viata pa care o traiesti e destul de mare.sufera altii? toate trec cu timpu.e drept ca durerea e foarte mare cand cineva drag moare.dar totusi e bine sa meditezi asupra mortii din cand in cand sa fii constient si poate impacat cu ideea ca nu o sa mai fii.totusi in opinia mea daca reusesti sa lasi ceva in urma ta sa stii ca existenta ta nu se va sterge cu buretele moartea e p jumatate acceptata.
si da sa t sinucizi e cea mai mare dovada d lasitate si d prostie in acelasi timp si daca vrei egoism.
ai dreptate judaka.e mult mai simplu s lasi minteea s ti-o ia razna dekt sa incerci s t controlezi sau macar sa iti pui intrebari de genul:ce rost a avut viata pana acum daca eu acum incerc sa ma despart de ea? pana in momentu de fata am tot cautat justificari persoanelor care au incercat sa se sinucida gandindu-ma ca nu am avut o experienta de tipu asta si nu am dreptu sa critic persoanele respective.dar am ajuns la concluzia ca viata ni se infatiseaza in prea multe culori, iar culorile sunt prea puternice si nu suportam intensitatea cu care ne lumineaza fiecare clipa.
de aceea se cauta tot felul de scuze ca sa isi justifice gestu.sau poate sunt eu prea optimista din fire.
Tot ce se traieste moare. Eu cred ca ne este frica mai mult de uitare. Moarte presupune uitarea noastra. Incercam sa oprim moartea prin diferite actiuni din timpul vietii, sa lasam ceva care sa aduca aminte de noi. Cel mai frecvent exemplu sunt copiii, mai ales “baietii care-ti duc numele mai departe”. Urmeaza diferite incercari accesibile oamenilor cu bani (cladiri, proiecte, strazi) si cei cu talent (muzica, pictura, literatura).
Si daca moartea r fi de fapt o renastere in alta lume?
Partir, c’est mourir un peux,
Mourir, c’est partir beaucoup!….
Foarte interesant articol :)
Trecand peste el, mi-a ramas in minte aluzia la mediocritate. Cititnd mai multe bloguri mi s-a-ntamplat sa vad pe mai multe ca toti fac aluzie la mediocritate. Daca toti o paseaza de colo-n-colo…unde e ea atunci?Mi-ar place sa citesc un articol scris de tine despre mediocritate
Defapt tuturor ne este frica de necunoscut…si moartea este un necunoscut…pentru ca nimeni nu stie ce se afla dupa moarte…
cum sa nu stim ce este dupa moarte?STIM,stim f bine.Biblia ne-o spune.Exista Rai si Iad,depinde unde alegi sa mergi.Alegerea o faci in fiecare zi prin faptele tale,prin vorbirea ta,prin alegerile pe care le faci…Tr sa fim atenti la cum traim.Sa ne cerem iertare cand gresim,sa invatam asta!(pt ca multi nu o mai fac). Si sa implinim poruncile din Biblie.
Scrie negru pe alb ca Dumnezeu vrea sa intram curati intr-o casnicie de ex,puri,neatinsi,si uite cum treaieste lumea azi,cei mai multi in concubinaj.E f trist sa vezi asta.Dar,mantuirea e personala.Noi stim ce e bine si ce e rau.Eu m-am hotarat sa traiesc curat,in toate,cu ajutorul lui Dumnezeu.Am 21de ani si sunt virgina,nu mi-e rusine sa o spun!Deci,SE POATE.
Cand e Dumnezeu pe primul loc in viata cuiva…de restul se ingrijeste El, la timpul lor.
Frica de moarte dpinde de concptia pe care o ai despre viata, moartea nu este sfarsitul existentei si asta ne-o spune Biblia cuvantul Lui Dumnezeu, nu moartea este problema ci ce se intampla dupa morte,asta e problema care ar trebui sa ne framante,gasim raspunsul in BIBLIE
foarte interesanta discutia. mii de multumiri tuturor, e ceva ce ma framanta de ceva vreme, poate pentru ca in ultimul timp tot ce vad in jurul meu (televizor, ziare, realitate imediata) e moarte. cred totusi ca e firesc sa ne intrebam ce e moartea, nu cred ca cineva poate avea un raspuns clar pentru asta. dar viata m-a invatat ca lumea e un puzzle urias in care vrei nu vrei fiecare bucatica are locul ei si ceea ce numim noi dumnezeu face ca nimic sa nu fie intamplator. iar eternitatea mortii este poate o alta utopie, cine stie..cred ca cel mai bine e sa incercam sa ne bucuram de ce avem in fiecare zi pentru ca, asa cum spunea marcus aurelius, in viata exista lucruri care se pot schimba si lucruri care nu se pot schimba, iar tot ce putem face e sa avem bunul simt sa le distingem pe unele de celelalte