Bai ce ma enerveaza oamenii care nu isi fac treaba. Romanii inca au probleme grave la capitolul mentalitate. Pe toate strazile e plin de oameni care se plang de locul de munca pe care il au. Ca sunt conditiile nasoale, ca nu le da sefu’ bani destui, ca ei sunt niste exceptionali si ar merita un salariu triplu, ca secretara castiga de 5 ori mai bine decat ei si nu munceste deloc (sau cel putin nu la birou) etc.
Hai sa facem un efort si sa intelegem cum functioneaza procesul de angajare: tu ajungi printr-o metoda sau alta la un interviu, ti se prezinta (sau nu) o oferta iar tu accepti (sau nu) sa faci munca respectiva pentru banii care ti se ofera. Din momentul asta trebuie sa iti faci treaba, sa faci ceea ce te-ai angajat sa faci, pe banii pe care te-ai angajat.A, daca angajatorul incepe sa iti adauge responsabilitati pe langa cele pe care le-ai discutat la angajare (fiindca le-ai discutat, nu-i asa? era interesul tau sa o faci!) atunci ai doua variante: nu accepti si pleci de la acel loc de munca sau accepti si taci din gura fiindca nu ai niciun drept sa te plangi.
Faptul ca esti tratat sau platit prost la locul de munca nu iti da dreptul sa te plangi ca ai un sef de doi bani, chiar daca asa este. Mai bine pune-ti urmatoarele intrebari:
Intrebarea numarul 1: de ce esti inca angajat acolo?
Intrebarea numarul 2: daca seful tau de plateste cu salariul minim pe economie iar tu muncesti 12 ore pe zi, esti sigur ca dobitocul e el?
Asa. Acum voi injurati si eu moderez. :)
Andrei nu sunt in totalitate de acord cu tine. Sa luam spre exemplu o persoana de varsta medie – 4o de ani. Aceasta s-a angajat la firma X. Daca angajatorul ii pune in carca diverse responsabilitati fata de cele deja stabilite sau o trateaza prost, persoana in cauza se va plange. Nu toti au curajul sa demisioneze si sa o ia de la capat, mai ales cand ai o varsta si mai multe responsabilitati decat la 20 de ani (copii, parinti etc.). De aceea apare sentimentul de nemultumire si de frustrare. Poate ca multi ar vrea sa plece dar avand in vedere sistemul nostru care functioneaza pe spagi si pile, renunta. In Bucuresti sunt mai multe posibilitati, dar intr-un oras de provincie locurile de munca sunt limitate. Cunosc persoane in situatia asta.
In ceea ce ma priveste pe mine, vreau sa zic ca am lucrat 1 an de zile la stat, am fost tratat prost, inconjurat de prosti de tot felul, oameni care nu vroiau nimic de la viata si am demisionat. Mi-am permis sa fac asta. Insa nu toti gandesc ca mine.
mihnea: am impresia ca Andrei se referea mai mult la generatia noastra, la fel de plina de loaze ca orice alta generatzie…
Andrei, ai si tu dreptatea ta, dar ai omis o a treia optiune, si cred ca si cea mai desteapta: daca ti se dau sarcini in plus, fata de cele pentru care te-ai angajat, ceri bani in plus. Desigur, pentru unii e mai usor sa fie nemultumiti si sa-si planga de mila 1-2-5 ani, pe un post care nu este pentru ei decat sa vorbeasca deschis cu angajatorul pentru 15 minute.
Totusi, mi se pare ca Mihnea si-a expus mai bine punctul de vedere: cand trebuie sa pui painea pe masa, si nu doar pentru tine, este mult mai greu sa-ti iei un asemenea risc. Si fara sa risti, nu prea castigi.
Concluzia (mea): multi se trezesc cand e prea tarziu, cand nu le mai raman multe optiuni.
“Nu toti au curajul sa demisioneze si sa o ia de la capat, mai ales cand ai o varsta si mai multe responsabilitati decat la 20 de ani”.
De acord cu tine, Mihnea. Probabil ca am generalizat un pic cam mult, ca de obicei :) dar Eros a intuit bine: ma refeream in special la generatia noastra.
Si, Sorin, intr-adevar mai exista o optiune dar eu ma gandeam mai ales la situatiile in care chiar ai un sef care te exploateaza.
Oricum, pentru cei care au copii si nu pot renunta la job (sau au impresia ca nu pot) e oarecum de inteles. Acolo e deja un cerc vicios in care au intrat singuri. Cei de peste 40-50 de ani au insa o scuza: au trait in comunism si asta i-a marcat, in special din punct de vedere al mentalitatii (sigur ca nu pe toti, sigur ca unii si-au revenit).
Insa cei din generatia asta au inca de ales daca sa intre sau nu in acest cerc vicios.
Referitor la cei de varsta noastra ai dreptate. Insa exista si oameni mai slabi care nu pot sa faca pasul spre demisie. Nici eu nu prea ii inteleg…
heh, imi aduc aminte de cele 6 luni si ceva cat am fost angajat… in 6 luni am avut timp sa experimentez suficient cat sa-mi dau seama ca nu sunt angajabil, pur si simplu nu sunt.
si, printre multe lucruri evaluate, ma gandeam: “oare cati bani fac sefele mele daca ele conduc masinile x si y si mie imi dau salariul asta? si, mai mult, ce salariu au ceilalti din birou?” :)
“Insa exista si oameni mai slabi care nu pot sa faca pasul spre demisie. ”
E interesant că atunci când vine vorba de făcut pasul ăla înainte sunt prea slabi, dar taare mai fac gălăgie otherwise.
Bine spus Andrei ,dar uite ca intr-un oras gen Craiova e mai greu sa faci asta ,spre exemplu eu unul nu accept nesimtirea si neprofesionalismul intr-o firma ,cand vad asta nu mai stau mult pe acolo ,asa am facut si la jobul anterior ,am vazut ca am vb ceva si la salariu a fost altceva am si plecat pt ca patronul incepuse sa indruge verzi si uscate si pot spune ca in CRAIOVA ESTE FOARTE GREU SA-TI GASESTI UN JOB CHIAR DACA AI O EXPERIENTA DESTUL DE MARE INTR-UN ANUMIT DOMENIU ,pur si simplu nu esti chemat nici la interviu sa vada daca esti capabil sau nu pentru postul ala ,spre exemplu eu vreau sa plec acum de unde sunt pt ca sunt pe comercial si mie imi place la tehnic ,din zecile de cv-uri care le-am trimis nici macar o firma nu s-a sinchisit sa ma cheme la un interviu sa vada daca am potential sau nu ,am impresia ca aici toate posturile sunt puse la misto pt ca sunt ocupate prin pile si cunostiinte ,deci in Craiova este extrem de greu sa gasesti un job pe masura si care sa-ti ofere un salariu in urma responsabilitaiilor care le ai…..E DEZAMAGITOR PT NOI TINERII ,DAR POATE NE TREZIM SI ALEGEM CALEA CAPITALEI SAU A ORASELOR CAT DE CAT CIVILIZATE IN DOMENIUL ANGAJARIILOR :d
Ionut: americanii au alt termen pentru oamenii ca noi doi :)
Spun ca nu suntem “manageable” :)
Problema pe care o aveai tu putea fi rezolvate foarte usor daca managerii de acolo aveau grija la Teoria Echitatii. E o problema foarte intalnita in HR si simpla dar lumea nu o baga in seama.
Alin, probabil ca ai dreptate. Eu nu prea stiu cum se lucreaza in afara Bucurestiului dar imi imaginez totusi ca situatia nu are cum sa stea exact la fel.
Dar să “faci ceea ce te-ai angajat sa faci, pe banii pe care te-ai angajat.” , nu este viziunea multorta dintre angajati. Multi cred ca li se cuvine totul, ca sunt mai destepti decat restul echipei, au mentalitaea de “frecat menta”, indiferent cat ne platesc ei, noi putem munci mai putin, etc.
Undeva dupa 34-35 de ani intervine putin si constiinta de a munci datoriat faptului ca individul doreste implinire si realizare ! Asta la unii ca la altii primeaza nevoile vitale!
Aici intervine piramida lui Maslow privind nevoile unui individ primare (vitale) : foame, sete, somn, etc… sociale : securitate in satisfacerea nevoilor primare, afectivitate, simpatie, consideratie, afirmatie. superioare : realizare, implinire, putere, autonomie.
Problema este ca nu doar ne plangem dar ne si place chesti asta. Am lucrat cativa anii intrun spatiu unde totii oamnei abia asteptau sa plece de acolo dar duap ao scurat perioada de timp veneau inapoi. Felul noastru de a ne plange nu este caracteristic doar romanilor se inatlneste la majoritatea civilizatilor orientale sau cu sange latin si in unele din asia.Dar cand te plangi parca simti ca e mai usor si ai luptat impotriva (prin vorbe) la ceea ce te racaie. Cineva mai spus ca romanii sunt muncitorii buni dar au un defect: lucreaza in salturi, nu continuu. Si este adevarat. Nu mai trebuie sa cautam in trecut ca de acolo ni se trage noua mentalitatea asat depasita, trebuie sa o schimbam acum ca sa ne fie maine mai bine.