Ne cam aruncam sa judecam situatii. Si oameni. Si cred ca e important sa intelegem de ce asta este profund gresit. Gresit nu fiindca Andrei o considera asa, nu fiindca cineva ar detine un adevar absolut pe care incearca sa il argumenteze, ci fiindca plecam de la premisa ca ne dorim sa fim fericiti. Si a ii judeca pe ceilalti ne duce foarte departe de acea stare de fericire, aproape indiferent cum ne-am defini-o.
Totusi, daca sunt printre voi oameni care nu vor sa fie fericiti, simtiti-va liberi sa ignorati tot ce urmeaza.
1. Judecarea celorlalti porneste de cele mai multe ori de la o serie de presupuneri, in special cea ca celalalt este exact ca noi. Presupunerile ne fac sa gresim. De fiecare data.
Va provoc chiar sa luati orice actiune facuta in ultimele 3 zile si sa o analizati succint. Veti vedea ca ea poate fi rezumata la o presupunere. Ati presupus ceva fals, ati presupus ca cineva a inteles, ati presupus ca cineva s-a gandit la, ati presupus ca cuiva ii va pasa, ati presupus ca sunteti mai pregatit decat erati de fapt. Alternativa presupunerilor este sa fim pregatiti sa analizam doar faptele. Si sa ne intrebam constant daca nu cumva, din nou, pentru a mia oara, exista in rationamentul nostru o presupunere pe care ar trebui sa o challenge-uim.
2. Alteori, judecarea celorlalti porneste de la o nevoie de a cataloga lucrurile. De a ne da iluzia ca le controlam. Le impartim in lucruri bune si lucruri rele, in corecte sau incorecte. Atunci cand incercam in mod constient si consecvent sa nu judecam, intelegem insa ca lucrurile nu sunt niciodata rele sau bune, ci noi alegem sa le vedem ca fiind bune sau rele.
Aceasta perspectiva schimba totul. Nu mai presupunem ca stim, nu mai detinem un adevar absolut, ci suntem deschisi sa acceptam faptul ca noi, oamenii, avem dreptul la propria viziune asupra lumii. Invatam “sa fim de acord ca nu suntem de acord” asupra unor lucruri si sa ii acceptam pe ceilalti asa cum sunt, unici si, deci, diferiti de noi.
3. De cele mai multe ori insa, atunci cand judecam, nu este vorba nici de faptul ca presupunem lucruri, nici de dorinta (nevoia?) de a le cataloga, ci de o reactie emotionala la ceea ce auzim de la celalalt. Devenim emotionali, uneori defensivi, fiindca in acel moment conversatia pe care o aveam ne-a atins. Vedem in celalalt o parte din noi pe care refuzam sa o acceptam.
Inconstient, incercam sa punem o bariera intre noi si celalalt, incercand sa aratam in felul acesta ca nu suntem la fel. Uitam ca daca subiectul ne-ar fi indiferent, nu am avea de ce sa devenim emotionali. De cate ori o facem, probabil ca subiectul ne atinge mai mult decat credem.
In concluzie, a judeca nu numai ca ii face pe ceilalti sa sufere, insa ne spune ceva si despre cat de okay suntem noi cu noi. De cate ori ne dam seama ca ii judecam pe ceilalti ar trebui sa ne intrebam daca nu cumva vedem ceva la noi ce ne-ar placea sa se schimbe. Si sa actionam in consecinta.
Apropo de presupuneri, îmi place foarte mult o expresie în engleză:
‘to ASSUME is to make and ASS out of U and ME’ :)
Etichetarea capata forme multiple, adeseori inselatoare: “Totusi, daca sunt printre voi oameni care nu vor sa fie fericiti, simtiti-va liberi sa ignorati tot ce urmeaza.” ;)
Da, Bogdan. O stiam, e foarte tare! :)
Chipuc: sunt de acord ca etichetarea capata forme multiple si inselatoare, insa:
1. nu sunt convins ca inteleg de ce vezi ce am spus eu ca pe o etichetare.
2. etichetele pot fi lipite cu superglue sau pot fi post-it-uri. Toti etichetam, cred ca diferenta sta in cat de repede putem recunoaste ca am gresit.
Interesanta analiza ta. Daca as merge mai departe as putea spune ca ne manipulam continuu, atat pe noi cat si pe ceilalti, in a crede si a ne justifica prejudecatile si orice alta informatie alegem, sau nu, sa inmagazinam.
O carte pe care o citesc acum, The Thinker’s Guide to Fallacies: The Art of Mental Trickery, explica intr-un mod accesibil cum anume facem asta si de ce. Are mare legatura cu fericirea pe care ne-o dorim.
O recomand tuturor interesati de perspectiva asta.
VOEVOD: Mi-am notat cartea, nu o stiam. Thanks.
Citirea cartii, probabil, iti v-a aduce prea putin, tie personal. E posibil sa iti aduca o mai buna claritate, o alta perspectiva.
Spun asta pentru ca vad in limbajul pe care il folosesti semne are gandirii si ale conceptelor descrise acolo.
E o lectura lejera, sub 100 de pagini si e de mare folos oricui se simte legat de subiectul descris de tine si nu stie de unde sa il apuce.
asta imi aduce aminte de “Cartea alba a lui Ramtha”…
ati ajuns la aceeasi concluzie, pe aceleasi cai zic eu…
uneori, in lipsa comunicarii iti raman doar presupunerile…