Stii ca evoluezi atunci cand iti dai seama ca incepi sa iti fii suficient, cuvantul suficient nefiind folosit cu sens peiorativ. Ma refer la momentul sublim in care realizezi ca faci ceea ce e corect chiar daca ai de pierdut si nu te mai deranjeaza ca stii doar tu asta; iti e de-ajuns ca tu o stii si te simti bine.
Atunci cand, pentru a “n”-a oara iti vine sa urli din toti plamanii la tampitii care stau pe margine si isi imagineaza ca e usor, nu o faci, si totusi esti multumit, mandru de tine. Incepi sa constientizezi ca din afara chiar pare usor, desi doar tu stii cat de lungi sunt zilele in care simti ca esti pe punctul de a ceda psihic si te enerveaza cat de multe lucruri incap intr-o clipa in care nu mai vrei sa spui nimic.
Ei, si in momentele alea in care doar o nebunie perceputa ca bravura te ajuta sa te repui pe picioare, tocmai in momentele alea, se gaseste cate unul sa te transforme intr-un neinteles.
Si tie nu iti mai pasa. Ai invatat deja ca e normal sa fie greu, ca orice lucru mare necesita munca si daruire si ca tocmai ai trecut, pentru a nu-stiu-cata oara, de unul dintre momentele alea in care multi clacheaza. Si parca iti trec si grijile ceva mai repede. Daca iti amintesti clar ca in urma cu un an, sa zicem, n-ai fi putut sa faci asta atunci iti dai seama, nu-i asa?, ca ai evoluat.
Later edit: off-topic, in caz ca nu ati aflat, vara asta se poarta bookblog :)