Acum ceva mai mult timp, dupa un discurs tinut la invitatia unei asociatii studentesti, printre impresiile culese din foile de feedback au fost, ca de obicei, si cativa carora nu le-a placut. Am sa vorbesc azi despre 2 raspunsuri care m-au intristat, date de persoane diferite. Nu m-a intristat faptul ca erau oarecum negative la adresa mea, asta putea cel mult sa ma enerveze. M-au intristat fiindca mi-am dat seama ca o parte din oamenii aia aveau lacune serioase la nivel de mentalitate. Cumva, erau lucruri care le scapasera, lucruri absolut esentiale pentru dezvoltare din punctul meu de vedere.
1. “Speakerul (adica eu) nu a fost suficient de empatic, a vorbit despre vise si cum trebuie sa crezi in ele, ignorand faptul ca mare parte dintre cei din sala nu aveau un vis”.
Las la o parte empatia, e un termen pe care prea putini il inteleg. Cealalta parte m-a durut. Fiindca mi-am dat seama ca avea dreptate si ca multi oameni nu “au” vise si, mai ales, nu cred in importanta lor. Sigur, e vorba de o generalizare, o extensie pe care tipul a facut-o si la ceilalti, cu scopul de isi usura sarcina grea de a recunoaste existenta unei probleme pe care o are. Astfel, “mare parte din cei din sala nu au un vis” insemna de fapt “eu nu am un vis si ma simt ca naibii din cauza asta”. Dar problema inca ramane in picioare iar eu am gresit intr-adevar.
Cred insa ca am facut-o din prea multe sperante. Mi-am dorit ca oamenii aia sa aiba vise, mi-am dorit ca, in momentul in care le au (si majoritatea le avem!), sa le poata recunoaste. Si inca imi doresc asta. Fiindca fara vise, fara obiective, fara sa stii ce vrei, orice incercare de eficientizare e degeaba. Si oricat mi-ar placea mie sa cred ca suntem mai mult decat suma lucrurilor pe care le-am realizat in viata, societatea e inca la nivelul la care judeca si eticheteaza in functie de realizarile palpabile pe care fiecare dintre noi le-a avut. Realizari care necesita eficienta, deci obiective.
2. A doua persoana caruia nu i-a prea placut de mine a inceput prin a imi lauda “realizarile antreprenoriale” dupa care a tras concluzia: “dar nu e inca pregatit sa vorbeasca in fata unui grup de studenti.”
Ca sa o lamuresc de la inceput, mie mi-a placut cum a iesit prezentarea aia, au fost oameni care mi-au mai spus ca le-a placut, insa in mod cert se putea mai bine iar omul are dreptul la parerea lui, indiferent care ar fi aia. Nu faptul ca nu i-a placut sau ca i s-a parut ca sunt un speaker slab m-a deranjat. Stiu ca nu pot multumi pe toata lumea si e okay sa fie asa.
Problema e cuvantul “INCA” pe care l-a folosit: “nu e inca pregatit sa vorbeasca”. Intrebarea este: presupunand ca intr-adevar asta (adica eu) habar n-are sa vorbeasca in public, ce ar trebui sa faca? Sa stea acasa si sa se mai pregateasca un an – doi pana ajunge la nivelul la care sa poata vorbi “in fata unui grup de studenti” (atentie! nu orice fel de oameni, ci un grup de studenti! :))?
Si iata, aici se vede clar o problema de mentalitate. Oameni care nu inteleg ca singurul mod de a deveni mai bun este sa incerci, sa gresesti si sa te perfectionezi. Da! Unele activitati, printre care si vorbitul in public, sunt grele, mai ales daca nu te multumesti cu putin. Sunt grele, iar singura modalitate de a progresa in mod real este acumularea de experienta. Experienta care se acumuleaza in fata oamenilor, gresind. Da, doare sa gresesti! Si e cu atat mai greu cand iti constientizezi situatia: stii ca singura modalitate de a ajunge la nivelul la care iti doresti este sa urci pe scena si sa gresesti in fata unor oameni.
Cine nu intelege ca esecurile inseamna evolutie, are mici sanse sa se dezvolte. Cand am invatat sa nu imi mai fie frica de esec, am castigat jumatate de viata in plus.