*** Foloseste codul “ascultator-fidel” si ai 10% discount pentru orice program de dezvoltare de pe zeroplus.ro ***
Am vorbit despre echilibrul dintre a fi “zen” și a te împinge să faci mai mult. Cât ar trebui să ne forțăm și când are sens să ne odihnim? Și am mai vorbit despre cum m-am apucat de sport și cum am decis că nu vreau atât de mult sport de fapt. Și alte întrebări din sesiunea “Ask Me Anything” de acum câteva săptămâni.
Ascultă episodul și pe:
***
Salut. Sunt Andrei Roșca, change strategist.
Ceea ce urmează este transcrierea acestui episod din podcastul meu, ZeroPlus (0+).
Dacă îți place, te poți abona (gratuit!) AICI și vei primi pe mail mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare. Află mai multe!
***
Alina întreabă: „Apropo de creștere, cum te păstrezi aware și cum te uiți la conceptul ăsta în viață profesional, să zicem? Cum știi că te-ai blocat sau cum știi că ești pe val?”
E și asta o întrebare. Numai întrebări bune în seara asta. Eu sunt în general destul de aware, de conștient. Este unul dintre skill-urile mele sau așa mi-a zis primul meu psihoterapeut acum mulți ani. Mi-a spus că am această calitate foarte rară. Poate exagera el, adevărul e că nu am văzut prea mulți oameni așa. De a trăi viața și a o analiza în același timp.
Nu e valabilă chiar tot timpul, uitându-mă înapoi dar ai zice că sunt destul de prezent. De obicei sunt foarte aware de ce gândesc, dacă mă simt blocat, dacă nu mă simt blocat și am și destul de multă claritate. Iar când nu o am, simt o nevoie foarte bună de a o obține și nu pot să merg înainte dacă nu mi-e clar unde sunt sau ce mă deranjează la ce fac acum sau ce-mi lipsește acum sau care nevoie îmi este nesatisfăcută?
Cum încep să simt că ceva nu e în regulă acolo și nu pot să pun degetul pe ea imediat, scoatem jurnalul, foile, ne blocăm 3 ore în calendar, we need to solve this. Și făcând asta ani de zile, mi-am dezvoltat foarte mult abilitățile de a face asta rapid, de a obține claritate, mai ales pentru mine dar și când lucrez cu clienții.
Atunci problema la mine nu este de cum fac să fiu aware, este de cum o balansez efectiv. Fiindcă ce spui tu, Alina, atunci când întrebi cum știi că te-ai blocat sau dacă ești pe val, o văd ca pe o problemă care fundamental este de pe la stoicism, de pe vremea stoicilor.
Se numește ”contemplation vs action”. Și dacă dați search pe Google pentru ”contemplation vs action”, asta este problema fundamentală. Problema fundamentală este un echilibru între zona asta mai zen, echilibrată, centrată: am tot ce am nevoie, hai să nu mă mai agit pentru că poți oricând să-ți dorești mai mult, să alergi după mai mult. Sunt oameni care aleargă toată viața și nu se opresc.
Hai să apreciem ce avem pe de-o parte, iar pe de altă parte este zona de acțiune dar nu te mulțumi. Poți să zici că ai tot ce-ți trebuie și să băltești. Să-ți dai seama că în ultimii ani am stat, am zăcut aici, sunt în același nivel și acum îmi pare rău pentru că aș fi putut să mă împing mai mult, să mă challenge-uiesc, să-mi doresc mai mult, să construiesc mai mult.
Și problema fundamentală este: poți să fii blocat în una dintre zonele astea ori să stai să băltești prea mult ori din contră, să te împingi mereu și să n-ai timp să respiri și să te bucuri de ce faci, să-ți iei timp liber și să te relaxezi.
Când începi să poți să le accesezi pe fiecare, întrebarea devine: „cum știi când să ții echilibru între astea, cum știi că te-ai odihnit destul și e momentul să mai împingi un pic? Cum știi că ai împins un pic dar ai nevoie să chill, să te bucuri și de ceea ce ai, nu doar să-ți dorești altceva mai mult?”
Așa mă uit la concept și e un concept central pentru mine și pentru viața mea. Aș zice că foarte mare parte din energia mea se duce în a balansa lucrurile astea două. Cred că mă descurc destul de bine dar întotdeauna se poate mai bine. Am momente în care simt că am alunecat iar locul în care alunec în general este mai degrabă în partea de ”a fi pe val”.
Dar e mai mult decât a fi pe val. Este de fapt: împing, îmi setez obiective mai înalte, mă străduiesc mai mult, muncesc mai mult și din punct de vedere al timpului dar să zicem că pe asta am reglat-o bine în ultimii ani. Dar efortul energetic, emoțional, psihic pus în aia, uneori este un pic prea mult.
Uneori îmi dau seama mai târziu decât aș vrea că ar trebui să mă mai și odihnesc un pic. Am un reflex de a face lucruri și când alunec, în general în partea asta alunec. Se întâmplă rar să alunec în zona de băltit, din fericire.
Sper că ți-am răspuns cum mă păstrez aware. Dar cumva mie mi-e și natural. Sunt foarte aware by default dar în același timp, ce m-a ajutat foarte mult este partea de journaling, de scris despre lucrurile prin care trec. Pentru mine. Majoritatea sunt doar pentru mine. Pe unele nici nu le-am păstrat. Dar când am o stare emoțională mai ciudată, primul lucru este să mă așez, încep să scriu și scriu efectiv ca și cum vorbesc cu mine: Andrei, ce naibii e cu tine?
Este ca și cum vorbesc cu mine: ”simt un pic anxietate sau în ultimele zile am simțit că nu mai sunt mulțumit de partea profesională. Ce din partea profesională ar putea să nu meargă? Ține de bani? Nu. Ok. E o chestie care ține de rezultate? Poate. Cum ar trebui să arate rezultatele ca să fii mulțumit?”
Este coaching myself. Sunt skill-uri de coaching pe care am nevoie să le pun în scris fiindcă dacă încerc să le rezolv la mine în cap, nu funcționează pentru că nu funcționează la nimeni în cap. Nu putem să jonglăm cu atât de multe gânduri în același timp așa că ne ajută în scris.
Sper că ți-am răspuns. Dacă nu, măcar te-a amețit (râde).
*
Ce podcast-uri pe dezvoltare personală și psihologie asculți? Întreabă Alex.
Îmi pare rău dar eu nu ascult podcast-uri (râde). Știu că e ciudat ce zic, am un podcast, dar eu nu prea ascult podcast-uri. Sunt extrem de puține, nu aș zice că ascult. Mai degrabă ascult podcast-uri de la băieții ăștia care fac stand-up prin România.
Au niște podcast-uri pe care le pun pe Youtube în general dar le mai las mergând prin casă când am treabă. În rest nu prea ascult podcast-uri. Mai am un prieten care îmi mai trimite câte un episod din nu știu ce podcast din afară și îl ascult pe acela. Dar doar episodul ăla.
Vă spun și de ce. Pentru că pe majoritatea nu le văd ca fiind suficient de deep, nu sunt suficient de adânci. Cred că de trei ani, dacă nu mai mult, patru, nu mai citesc articole deloc. Mi-am dat seama că nu-mi aduc nimic articolele. Este superficial. Îți dă senzația că ai înțeles ceva, că ai citit despre ceva dar de fapt este o vedere foarte superficială și nu ajută. Nici nu am înțeles pe bune subiectul.
Ok, am subiect de conversație dar mai am și alte subiecte de conversație și atunci nu prea mai citesc chestii care sunt superficiale sau pe care le percep ca fiind superficiale, că poate greșesc.
Și cele mai multe din podcast-uri sunt superficiale, din păcate. Astea pe stand-up da, sunt mai superficiale dar sunt entertainment. Nu mă aștept să fie cele mai profunde chestii din lume, nu de asta le ascult.
Dar pe zona de dezvoltare personală și psihologie am nevoia asta de going deep. Vreau să mă duc în adâncime. Și ca să mă duc în adâncime, approach-ul meu general este: „am aflat de un subiect care mă interesează, care sunt cele mai bune 3 cărți pe acest subiect?”
Sunt mai standard approach și știu că poate să sune ciudat pentru oameni care nu fac asta dar ce am descoperit la un moment dat și e foarte mișto este că dacă citești trei, (uneori chiar două, dar trei cărți pe orice subiect) înveți 85% din ce trebuie să știi pe subiectul acela.
La modul că eu am multe subiecte despre care am citit 3-4 cărți din unghiuri diferite. La a treia carte, deja știam informațiile din jumătate de carte (se cam fac overlaps). În momentul ăla pot să am o discuție cu un expert pe acel subiect.
De exemplu, partea de somn este un subiect care m-a interesant destul de mult. Am citit câteva cărți, am ascultat atunci un podcast sau două, ce am mai găsit la niște search-uri pe Google. Am făcut asta vreo lună, mi-am urmărit somnul cu diverse device-uri. Am ajuns la nivelul la care pot să discut cu experți. Nu sunt expert dar pot să discut cu experți și să înțeleg tot ce zic iar oamenii ăia să înțeleagă ăsta știe ce vorbește.
Ăsta este un exemplu bun. Adică sunt multe subiecte pe care am făcut asta și nu poți să obții decât din cărți, nu cred că din podcast-uri.
Una din așteptările de la podcast-ul meu este să trezească, să se aprindă un foc. Să fim serioși, nu este suficient un podcast. Bineînțeles, ai nevoie să acționezi dar dincolo de asta nici ca informație nu e suficient în podcast.
Cred că Oscar Wilde a zis ”Education is not filling a bucket, is lighting a fire.” Și eu am crezut întotdeauna chestia asta. Educația înseamnă să aprinzi un foc, după care ține de acel om, nu mai ține de tine.
*
Salut, Andrei, zice Andra, pentru că mi-e teamă de moarte, atât de a mea cât și de cea a celor din jurul meu, am început să citesc ”Privind Soarele în Față” de Irvin D. Yalom. A fost o perioadă în care m-am lovit de niște situații care mi-au amintit că trebuie să accept că oamenii vor dispărea treptat din viața mea, tocmai din cauza asta. Mă întreb acum cum te raportezi tu la moarte? Cum o percepi?
Mă bucur că am întrebări simple în seara asta (râde). În primul rând sunt curios dacă te-a ajutat cartea lui Yalom pentru că nu mi se pare că acea carte e cea mai bună alegere când ți-e frică de moarte (râde). Dar m-aș bucura dacă te-a ajutat. Yalom scrie destul de greu. Mie îmi place foarte mult dar scrie greu și dureros de multe ori.
Cum mă raportez eu la moarte? Nu mă gândesc foarte mult la ea, aș zice că mi-e ușor frică de moarte. Cred că îmi este mai frică de moartea oamenilor dragi mie decât de moartea mea. Am citit mult și am fost la o chestie foarte mișto, cred că poate e un moment bun să spun asta. Poate mai vrea cineva să meargă.
Am fost la un program de 5 zile, dacă nu mă înșel, undeva lângă București, chiar anul acesta care se numește ”Die Before you Die”. Și este un fel de program ghidat de moarte. Adică treci printr-un proces. E cu multă meditație de foarte multe tipuri diferite, este cu conectare foarte multă. Este destul de spiritual. Mi-a stretch-uit un pic limita de spiritualitate, nu sunt chiar în zona aia. Meditez mult și de mult timp dar a fost un pic mai mult decât limitele mele dar e bine. Știam, îmi imaginam că o să fie așa și m-a ajutat mult.
Și a fost un proces foarte interesant în care am lucrat mult pe partea de moarte, pe ce înseamnă, inclusiv exerciții de genul: ”hai să vă scrieți testamentul, hai să vă scrieți o scrisoare pe care să o citească ăia când ați murit voi”.
Niște chestii din astea destul de puternice și te zdruncină. M-a ajutat foarte mult să mă raportez la chestia asta. Fundamental este un proces… sună cu die before you die și e cu chestii despre moarte dar nu e macabru, nu e sad. Am venit cu o energie foarte pozitivă de acolo, foarte mișto, inclusiv ce s-a întâmplat acolo a fost foarte mișto.
E o recomandare dacă sunteți înclinați în zona asta, cred că se întâmplă o dată pe an. Găsiți pe net ”Die Before you Die”.
Ideea este că partea asta de moarte și frica de moarte ține foarte mult de ego. De exemplu, procesul de la ”Die Before you Die” a fost de fapt un proces de renunțare la ego. Și ideea de renunțare la ego este o chestie care se face mai degrabă în zona asta a Europei, Eastern Europe. În special în Grecia se mai face. Și workshop-ul ăsta e ținut de un grec, Kaifi.
De principiu asta e problema. Ego-ul ăsta nu vrea să moară. Este o parte din noi egocentrică care, să-i zicem așa și care raportează toate experiențele la el: ”cum o să fie pentru mine? Ce o să mi se întâmple mie?”
Când începi să te uiți către ceilalți și nu mai e despre tine, ăla e momentul în care frica se diminuează, de altfel și în ceea ce privește anxietatea, că tot am vorbit mai devreme, este la fel de utilă.
Nu poți să fii anxios decât când ești centrat pe tine. Nu simți anxietate decât în momentele în care în capul tău îți spui conștient sau mai puțin conștient gânduri de genul: ”de ce mi se întâmplă mie asta? Cum o să se schimbe viața mea? De ce eu? Cum fac să fiu mai bun? De ce nu sunt suficient?”
Cât timp este despre tine simți anxietate. În momentul în care începe să fie despre ceilalți: ”cum îl fac pe celălalt să se simtă fiindcă mă comport așa? Cum pot să-i ajut pe oamenii din jurul meu? Cum pot să contribui cu ceva la lumea asta?” În momentele acelea anxietatea și frica în general, se diminuează major. Fiindcă nu mai suntem centrați pe noi, pe ego.
Dar da, oamenii vor dispărea treptat din viața noastră și oricât de trist și fucked up este asta este util să ne aducem aminte. Pentru că dacă știm asta și știm asta, o să ni se întâmple tuturor, ce putem să facem este să ne concentrăm pe prezent. Să ne bucurăm de prezent. Să ne bucurăm că acum sunt aici, că acum noi suntem aici.
Știu, e ușor de spus, e mai greu de făcut, dar cât timpi rămâi cu ideea asta în minte că se poate termina oricând, mâine și peste o lună nu mai contează. Faptul că peste 2 luni nu știu ce o să se întâmple…who the fuck cares? Hai să stăm în prezent! Și către asta țintim și către asta zic că merită si țintești. Știu că nu e ușor și simt că nu e ușor. Sper că ți-am răspuns, Andra.
*
Elena: Trebuie să plec, mi-ar plăcea să stau până la final. Mă bucur că am reușit să ascult. Mii de mulțumiri pentru ce împărtășești.
Mulțumesc frumos, Elena și mulțumesc că ai venit.
*
Mai văd o mână ridicată la Emanuel, trebuie să te scot de pe mute și trebuie să te scoți și tu.
Emanuel: Bună seara Andrei, bună seara tuturor celor care…
Andrei: Ascultătorilor noștri!
Emanuel: Da, ascultătorilor noștri. Este și un reflex de pe vremea când lucram într-un post de radio.
Andrei: Ai voce, ai voce…
Emanuel: Andrei, îți mulțumesc foarte mult pentru lucrurile pe care ni le împărtășești, te urmăresc de ceva vreme și mărturisesc că m-am molipsit de la Anne Marie. Ea mi-a spus despre tine.
Andrei: Trebuie să-i trimit o prăjitură.
Emanuel: Suntem în același oraș. Mi-a plăcut foarte mult podcast-ul despre somn și de atunci sunt un propovăduitor al somnului.
Andrei: Care din ele? Că sunt două.
Emanuel: Da, era acela în care ai avut un invitat, un expert în somnologie și intenționez și eu să-mi iau un Oura Ring care monitorizează somnul.
Andrei: Da, este foarte bun.
Emanuel: Ce voiam să te întreb sau mai precis, să te rog să ne spui despre importanța pe care o are activitatea fizică în viața ta de zi cu zi. Am auzit mai multe idei în acest sens în podcast-ul despre metode de reducere a stresului. Și cam care ar fi obiceiurile tale zilnice în privința aceasta?
Andrei: Ok, mersi de întrebare. De acum 5-6 ani când m-am apucat pentru prima dată de alergat (când am reușit să mă apuc de alergat că mai încercasem de vreo 3 ori. Dar nevoia de a da jos 15 kg m-a convins acum 6 ani). Atunci m-am apucat de alergat. Am și slăbit foarte mult dar după aia a început să-mi placă. M-a prins foarte tare chestia asta. Odată ce am început să fac sport am început să simt nevoia să îmi reglez și alimentația. Am început să fac și acolo schimbări. A fost ca un bulgăre care a început să se rostogolească și care în ultimii 5-6 ani mi-a schimbat fundamental viața din punct de vedere a atenției pe care o acord atât nutriției, cât și sportului.
Am trecut prin 3 faze. Până acum 6 ani mai mergeam la sală din când în când, îmi mai făceam abonament o lună, două, să mai trag de fiare, după aia uitam iar 4 luni, mă mai duceam o lună și tot așa. Nu aș zice că făceam mare lucru. Dar am mers întotdeauna pe jos, mult. De când eram mic. În fiecare zi. Mersul pe jos e o chestie foarte mișto pentru mine și meditativă, mers și cu prietenii mult, în ultima vreme ascultând Audible. Cred că ăsta este un obicei care mi s-a păstrat din adolescență.
După ce am început să alerg acum 6 ani, am avut o perioadă de vreo 2-3 ani în care, uitându-mă înapoi, am cam exagerat. Adică am început să alerg din ce în ce mai mult, am ajuns să alerg 10-15 km pe zi, am început să merg la curse, la maraton, la triatlon. Dar am cam exagerat. Mi-am luat niște accidentări nasoale pentru că nu am fost suficient de aware de corpul meu, uitându-mă înapoi.
A trebuit să mi-o iau destul de tare ca să mă întreb totuși, care sunt limitele? Și îmi aduc aminte că un moment critic a fost când m-am accidentat la un moment dat destul de nasol, m-am dus la un medic de medicină sportivă. I-am zis că mă doare asta, mă doare asta și mă doare asta, mă antrenam pentru maraton atunci. M-a întrebat cât alerg. I-am răspuns că 15 km pe zi. Aproape în fiecare zi, mai aveam niște zile de pauză.
Îmi aduc aminte că m-a întrebat: „ok, 15km pe zi…Și ce iei? Și eu eram…ce să iau? Suplimente…ce iei?” Îi zic: „Nimic…ce să iau?”
Și îmi aduc aminte ochii pe care i-a făcut doctorul ăla. Îi am poză în minte. A făcut ochii mari și a zis ca pentru el: „cum naibii?”
După aceea m-a întrebat: „adică tu alergi și nu iei nimic?” Iar ăla a fost primul moment în care mi-a dat seama că poate că ar cam trebui să o las mai moale.
L-am întrebat cam ce ar trebui să iau? Îmi zice: „nu știu dar la nivelul ăsta de efort…”
Îi explic că sunt amator și îmi spune: „nu știu, ești amator dar comportamentul tău este de sportiv de performanță. Ăia pe care îi vezi că aleargă ca tine au o echipă întreagă în spate. Unul care are grijă de nutriție, unul care face masaj după fiecare alergare…tu nu ai pe nimeni.”
Iar acela a fost un moment… mi-am luat niște accidentări nasoale, a trebuit să stau pe bară 6 luni, nu am mai alergat, abia mergeam și după aia am revenit ușor-ușor. Am lăsat-o mai moale cu alergatul, am început mai mult să înot și să merg pe bicicletă, am mai mers la niște curse de mountain bike dar ce pot să spun este că în ultimii ani cam de atunci încoace sportul a rămas o constantă în viața mea dar a devenit mult mai moderat.
Adică acum fac sport de două ori, uneori trei ori pe săptămână. Două sigur, a treia când nu sunt obosit. Alternez tot timpul. Aș zice că o dată pe săptămână înot, o dată pe săptămână merg cu bicicleta. Merg mai mult. În București merg prin tot orașul, la întâlniri cu clienții, fac niște km. Din când în când alerg dar mult mai puțin și merg pe jos zilnic. Fac 10.000-12.000 de pași aproape zilnic. Și cam ăsta este sportul în viața mea. Mai merg la tot felul de chestii de stretching, în ultima vreme, am văzut că ajută foarte mult la recuperare dar cam ăsta este sportul.
Emanuel: Îți mulțumesc foarte mult Andrei și te urmăresc în continuare.
Andrei: Mulțumesc și eu.
*
Îl avem pe Vlad care zice: Până în acest moment am prioritizat mai mult viața profesională în detrimentul vieții personale. Dar am ajuns într-un moment în care îmi doresc să inversez acest lucru și să pun mai mult accent pe viața personală. Mi se pare însă că îmi vine foarte greu să fac acest switch și cumva acest lucru iese din zona mea de confort. Ce sfaturi ai pentru a putea face asta? Cum pot să-mi aduc în minte mai mult zona personală și să las în plan secundar zona profesională?
Îmi imaginez că asta e o întrebare în care se regăsește multă lume în perioada asta: „Am prioritizat mai mult viața profesională în detrimentul vieții personale.”
Bărbații fac asta destul de frecvent. Și femeile dar cumva bărbații pare că se duc mai repede în zona profesională pentru că în viața profesională avem mai multă predictibilitate.
Viața profesională, oricât de complex ar fi domeniul, organizația în care lucrăm sau business-ul pe care îl avem are un sens. Nu că are, îi vedem sensul. Adică de bine, de rău, sunt niște deadline-uri, niște obiective, de principiu există niște reguli pe care odată ce le învățăm putem să sperăm măcar că putem să face performanță. Ceea ce în viața personală nu prea se întâmplă.
Viața personală e mult mai fără KPI-uri, fără obiective clare și asta o face, în special pentru bărbați, am observat, să pară mai scary, mai greu să ne sprijinim pe ea. Ok, tu ai ajuns într-un moment în care îți dorești să, zici, inversezi acest lucru.
Ce aș vrea să-ți subliniez este să fii atent la ce înseamnă inversarea acestui lucru pentru că ceea ce fac cei mai mulți oameni în contexte de genul ăsta, în care stau focusați pe o parte, fie că e personală, fie că e profesională și acum au conștientizat brusc că și cealaltă e importantă, reflexul este să-și bage picioarele, în cazul ăsta, în viața profesională și să se ducă direct către viața personală.
Și asta e o strategie foarte proastă pentru că în scurt timp se va crea o debalansare în partea cealaltă. Și atunci nu ai nevoie să o inversezi, ai nevoie să o centrezi, să o pui într-un echilibru. Adică ai nevoie să lași poate un pic din partea profesională și începi să pui ceva mai multe în viața personală dar fără să renunți de tot. Să nu fie un shift major brusc dintr-o parte în alta, altfel în 3 luni te vei simți dezechilibrat în partea cealaltă.
Astea fiind spuse are sens echilibrarea și da, te scoate din zona de confort, mai ales că în zonele în care stăm mai mult, pentru unii zona profesională, pentru alții e partea personală. Cu cât stai mai mult concentrat pe una din zonele astea, cu atât acumulezi mai multă experiență și deci te simți mai experimentat și mai încrezător acolo iar partea cealaltă rămâne o zonă în care nu ai lucrat suficient de mult și atunci nu ai aceeași încredere.
Este foarte greu pentru oameni, am observat, să translateze încrederea dintr-o parte în alta. Este ca și cum experiența pe care am acumulat-o în viața profesională nu ne ajută în viața personală aproape deloc și e greșit. Pur și simplu le delimităm în capul nostru și din nou, bărbații fac asta mai mult. Avem un mod mai special de a gândi.
Noi avem ceea ce se numește compartimentalizare. În capul nostru, capul unui bărbat, sunt niște cutiuțe și în fiecare cutiuță este ceva… niște sertărașe. Deschidem sertarul profesional, trebuie să îl închidem pe ăla personal. Vedem ce facem acolo, îl închidem pe ăla profesional ca să îl deschidem pe ăla personal. Nu pot să stea toate deschide. Ce-i dezordinea asta?
Pentru femei este diferit. Ele nu compartimentalizează, în general, la fel de mult. Toate sunt legate între ele și toate curg una din alta. De asta, în general pentru bărbați este mai greu și e percepută mai mult ca o ieșire din zona de confort.
Cum poți să îți aduci în minte mai mult zona personală? Depinde ce înseamnă pentru tine zona personală. M-aș uita … ce înseamnă? Poate partenera de viață, poate înseamnă să găsești o parteneră, nu știu dacă de viață dar măcar de ieșit în club vinerea…nu știu. Poate înseamnă familie, părinți, prieteni, poate frați, surori. Înseamnă hobby-uri. Poți să te duci în oricare din zonele astea și cel mai straightforward și direct lucru pe care poți să îl faci este o rearanjare a timpului.
Pur și simplu să îți blochezi timp în calendar pentru viața personală. Cum ți-ai bloca pentru o întâlnire de la birou. Eu am asta și uneori poate să pară exagerat dar guess what? Funcționează.
De exemplu, când m-am reapucat de pictat acum vreo 2-3 ani după mulți ani, pictasem un pic pe la 6 ani, am simțit că orice aș face nu reușesc… pictam acum și îmi mai aduceam aminte peste 3 săptămâni că iar n-am mai pictat și mie îmi place și mă relaxează. Am început să-mi blochez timp în calendar și pictam joia de la 16 la 18. Iar când mă suna cineva și mă întreba ce fac joi de la 16, mă uitam în calendar și eram: „sorry, e blocat timpul ăla, este pentru altceva.”
Și asta aș zice. Să îți alegi niște zone din familie, prieteni, partener, hobby-uri și să începi să blochezi timp în calendar pentru ele și de principiu, cred că timpul acela va trebui să-l iei din viața profesională. Și ușor-ușor cu cât aloci mai mult timp și energie cu atât o să vezi că e mai ușor să te duci în partea aia.
Sper să te ajute. Ăștia sunt primii pași. Este un proces și s-ar putea să dureze.
*
O să mai iau una-două întrebări și ne vom opri. Raluca întrebă: Referitor la citit. Ai tips & tricks? Cum reușești să citești atât de mult.
În ultimii ani nu prea mai citesc, ci ascult. Ascult cărți, ascult audiobooks și folosesc Audible. M-am antrenat și simt nevoia să spun asta fiindcă sunt mulți oameni care vor să folosească Audible sau să asculte audiobooks și zic că nu reușesc pentru că nu pot să stea concentrați, că nu pot să urmărească în limba engleză, că simt nevoia să facă și altceva în timpul ăla…
Este un skill care se antrenează. Mie mi-a luat. Am început o carte de 5 ori până m-a prins, la început de tot. Cred că a luat niște luni de zile să reușesc să pot să stau concentrat pe un audiobook dar mă ajută foarte mult acum.
Gândiți-vă că ascult, să zic, în medie 2 ore pe zi, uneori și mai mult. Din alea 2 ore, o oră, o oră și jumătate erau timpi morți. Erau timpi în care făceam chestii prin casă, timpi în care stăteam în Uber sau stăteam la o coadă sau mă duceam să îmi iau ceva de mâncare, mă plimb pe stradă doar că în momentele alea ascult și o oră, o oră jumătate sunt acolo.
Și două ore pe zi, vă spun eu, înseamnă în medie, la cât de lungi sunt cărțile pe audible.com înseamnă că în 4-5 zile asculți o carte. Lejer dacă faci asta înseamnă 4-6 cărți pe lună. Cine citește de pe foaie 6 cărți pe lună, așezându-se și luându-și timp doar pe asta. Așa reușesc să citesc atât de mult.
*
Alex întreabă: Cât de mult te pregătești pentru un podcast?
Mă pregătesc un pic. Mai multe etape. Mi-am dat seama că am nevoie să fac asta în etape pentru că înainte mă așezam, ziceam că acum scot un podcast… la mine nu merge așa. Și atunci îmi vin idei și astea îmi vin, adică nu-mi setez neapărat timp pentru idee. Îmi mai vine câte o idee despre asta aș putea să fac un subiect, le pun undeva pe o listă. Și atunci când îmi vine ideea dacă îmi vin și câteva sub-idei, niște fraze, niște moduri de a începe, notez acolo cu bullets.
Apoi am în calendar câte o oră prinsă o dată pe săptămână de lucrat la podcast și aici depinde. Că sunt podcast-uri diferite iar cei care ați ascultat mai multe o să vedeți diferența. Am podcast-uri pe care mă așez și le înregistrez.
Vorbesc pur și simplu pe un anumit subiect și este 100% vorbit direct. Iar în acelea sunt momente în care mai ezit, mai caut ideile, am un ritm un pic mai diferit dar sunt subiecte în care nu simt nevoia să mă apuc să fac structură și mi-e foarte clar că vreau să vorbesc despre o anumită carte, de exemplu. Și încep să vorbesc ca și cum aș povesti unui prieten, cu mici diferențe.
Și apoi sunt subiecte și în general, podcast-urile mai lungi, unde am nevoie de structură. Și acolo îmi pun ideile cam în ordinea în care ar avea sens să le spun, nu prea îmi fac cuvânt cu cuvânt podcast-uri, adică să-mi scriu script. În general vorbesc liber dar depinde în ce proporție vorbesc liber. La unele mai mult, la altele mai puțin.
Partea de structură și de pus ideile pe o foaie, mai este încă o sesiune de lucru care poate să-mi ia un sfert de oră, poate să-mi ia și o oră, depinde de podcast. Iar apoi, de obicei în altă zi pentru că nu mai am disponibilitate atunci, iarăși am blocat în calendar timp de înregistrat și înregistrarea nu durează…poate jumătate de oră.
De principiu, majoritatea podcast-urilor sunt înregistrrate dintr-un singur take. Îi dau drumul, înregistrez, uneori ascult și îmi dau seama că am făcut o greșeală acolo sau un dezacord sau aici puteam să spun mai bine dar am decis la un moment dat că nu o să fac din asta o chestie despre perfecțiune. Nu vreau să fie perfect. Nu e producție audio-video sau ceva de TV.
Sunt eu care vorbesc despre ceva și realitatea e că așa sunt eu. Uneori mă mai împiedic sau mai fac un dezacord sau îmi mai pierd o idee și mi se pare că ar fi un consum mare de energie pentru mine să îl trag de 5 ori până iese perfect și în același timp ar fi o lipsă de autenticitate iar atunci nu mă agit foarte tare. Dar dacă mai las geamul deschis și trece o ambulanță strică tot podcast-ul. Atunci mă duc, închid geamul și iau podcast-ul de la capăt. Se mai întâmplă. Încă jumătate de oră, 40 de minute.
*
Care a fost cel mai scary lucru pe care l-ai făcut și cum te-a ajutat? Alex
Oh my god…cel mai scary lucru pe care l-am făcut…greu. Nu știu să-ți spun. Sunt multe lucruri scary. Am făcut foarte multe lucruri de care îmi era frică. De cele mai multe ori m-a ajutat foarte mult. Uneori nu m-a ajutat. Uneori, uitându-mă înapoi, mai bine nu le făceam.
Am sărit cu parașuta, cred că a fost destul de scary, îmi aduc aminte. Am și o mică frică de înălțime și nu a fost confortabil deloc săritul în tandem că numai așa poți să sari. Adică legat de un instructor. Și a fost un sentiment foarte ciudat pentru mine pentru că am o nevoie de control destul de mare, aș zice. Lucrată dar still…
Și a fost un sentiment foarte ciudat să conștientizez că sunt la 4000 de metri și că viața mea depinde de un băiat pe care nu îl cunosc și care s-a legat de mine acum un sfert de oră și sper că se descurcă (râde). E un sentiment ciudat.
Asta e ce îmi vine în minte dar realist vorbind și uitându-mă înapoi, cred că dacă aș vrea să caut lucrurile care m-au speriat cel mai tare sunt lucruri care țin de umbra mea. Fiecare dintre noi are o umbră, niște lucruri care nu-i plac la el, multe venind din traume, din chestii pe care le-am experimentat în trecut și care nu ne-au făcut foarte fericiți.
Și uitându-mă înapoi cred că au fost multe momente. Nimic așa de flashy ca săritul cu parașuta. Chestii mici dar care pentru că atunci eram la un alt nivel, au necesitat un curaj foarte mare să pot să le fac și au venit cu o frică foarte mare la pachet.
Și cred că pentru toți e așa. Cred că avem cu toții o chestie care ne sperie. Una sau mai multe chestii care ne sperie foarte mult din cauza unor traume sau experiențe neplăcute în trecut și mai devreme sau mai târziu avem nevoie să începem să lucrăm la chestiile alea și să ne desensibilizăm, să putem să sperăm că într-o zi o să fie suficient de bine încât să nu ne mai sperie.
Dar până acolo e un drum presărat cu mici gesturi de curaj și sperieturi și momente în care îți asumi că nu știi exact ce o să se întâmple dar așa nu mai merge, hai să facem pași. Și cred că mai degrabă pe acolo au fost multe scary. Dar nu aș putea să numesc unul acum.
Mai sunt două întrebări. Le văd ca fiind scurte. Le voi lua și pe astea ca să nu rămână aici. Și vă rog să nu mai puneți că o să stăm până mâine dimineață (râde).
*
Loran: Salut! Ce frici ai? Ce strategii ai ca să treci peste o frică în a schimba domeniul de activitate, de exemplu?
Asta cu fricile, am vorbit mai devreme. Am multe frici. De câte ori primesc o întrebare de genul ăsta, mai primesc de la clienți câteodată, mi se pare că we are missing the point de multe ori, că pierdem esența. Ideea nu este să nu avem frici.
Dacă așteptăm momentul în care nu o să ne mai fie frică, we are fucked. O să ne fie frică toată viața. De chestii diferite, ne obișnuim cu asta dar o să vină alte chestii, o frică mai mare fiindcă am ajuns la un alt nivel, sunt alte challenge-uri. Tot timpul o să ne fie frică.
Cred că dacă este ceva la care am lucrat mult și unde simt că am făcut progrese enorme de-a lungul vieții a fost capacitatea de a face lucrurile atunci când mi-e frică. Mi-e frică, conștientizez că mi-e frică, uneori tremur de frică, uneori aproape mă paralizează frica…depinde de contextele vieții și de momente. Și cu toate astea găsesc resurse să merg înainte de cele mai multe ori. Nu mereu. Alteori nu e încă momentul, mai trebuie să lucrez cu mine.
Cred că asta caut eu și asta e și recomandarea, dacă ar fi să recomand oamenilor, aș recomanda să lucreze la cât de bine se pot mobiliza pe ei și își pot educa, antrena curajul să poată face lucruri chiar și atunci când le e frică. Dacă așteptăm să nu ne mai fie frică, nu mai facem nimic.
Și cu mare atenție, mai este o observație importantă aici. Mai avem nevoie să ne și odihnim. Să mai stăm și în zona de confort. Hai să nu exagerăm tot timpul. Ne împingem înafara zonei de confort, ne înfruntăm frici dar hai să mai stăm și potoliți un pic. Este un balance, un echilibru.
*
Și mai este o întrebare. Monica zice: Salut, Andrei, tu cum scapi de autoînvinovățire? Ce faci când îți dai seama că te simți vinovat pentru ceva ce s-a întâmplat altcuiva?
Această autoînvinovățire când îi privește pe alții este de fapt, în majoritatea cazurilor, o supraresponsabilizare. Nu e o problemă de autoînvinovățire, este și niște blame acolo, dar mai degrabă ține de supraresponsabilizare. Adică te simți responsabil pentru niște chestii care nu țin de tine. Nu sunt responsabilitatea ta. Astea vin, în general, din copilărie și sunt mai mulți factori care influențează chestia asta cu supraresponsabilizarea.
Frații sau surorile mai mari, atunci când ai frați sau surori mai mici și tu ești fratele sau sora mai mare. Faptul că ești un frate sau soră mai mare este un factor principal pentru a simți supraresponsabilizare și în special din ceea ce fac părinții.
Toți fac asta, fără să știe și cu intenție pozitivă dar chestiile genul: „ai grijă de surioara ta, până se duce mama până la pâine”. Sau „fratele rău când treci strada, să-l ții de mână sau să nu uiți să-i dai de mâncare.”
Mai ales când ești mic, toate chestii astea, pentru un copil de 6-7-8-9-10 ani, copilul înțelege: „îl vezi pe frac-tu sau pe soră-ta? Dacă moare e vina ta. Ai grijă de ea.” Iar tu ai 6 ani sau 8 ani sau 9 ani. Și te gândești: „ce pot eu să fac? Eu nu știu să am grijă.” Și chestia asta te face să te simți responsabil pentru niște lucruri pentru care nu ar trebui să te simți responsabil.
Este o chestie care ține fundamental de supraresponsabilizare și o rezolvi lucrând cu tine pe partea asta. De exemplu, scriind despre asta sau lucrând cu un terapeut sau pe partea de journaling și uitându-te la care sunt lucrurile pentru care ești fundament responsabil și care nu sunt? Care țin de tine și care țin de alții.
Mai sunt și alți factori care țin de cum s-au comportat părinții când erai mică. De exemplu, lipsa unui părinte în copilărie favorizează chestia asta. Dacă tatăl nu a fost foarte prezent, asta poate să îl facă pe un copil să se simtă că trebuie să țină locul tatălui în relația cu mama, cu fratele. Și chestia asta din nou, creează supraresponsabilizare.
Cum treci peste asta, cum scapi de ea? Aș zice, cum poți începe să scapi de ea este journaling pe de-o parte, pe de altă parte ai nevoie de oameni în jurul tău care să fie și ei responsabili. Faptul că te înconjori, ai un partener de viață sau cuplu, prieteni care nu-și asumă responsabilitatea sau preferă să lase pe tine, nu o să favorizeze chestia asta.
Adică pur și simplu pentru că tu ești supraresponsabil, nu o să facă decât să te agiți și mai mult ca totul să fie bine, să fie ok, să preiei responsabilitățile lor, iar asta pe termen scurt îți încurajează statul în zona de supraresponsabilizare.
Ideal ar fi să-ți mai găsești niște oameni, nu se poate întotdeauna să-i alegem pe toți. Să-ți alegi niște oameni care să fie și ei responsabili, să cedezi responsabilitatea, să zici: „chiar dacă de obicei poate mă ocup eu de organizarea acestei excursii, uite, ocupă-te tu de data asta.” Sau „te las pe tine să te ocupi de data asta.”
Și acolo vine cu o formă mică de anxietate, e greu, e o chestie de control dar o lași pe celălalt și se întâmplă, vezi că lucrurile funcționează și dacă nu ai ținut tu frâiele, dacă nu te-ai responsabilizat tu iar asta scade un pic această supraresponsabilizare.
Și mai faci o dată peste 2 săptămâni sau 2 luni, mai faci o dată și încă o dată și te desensibilizezi. Ăsta este modul în care aș apuca chestia asta dar supraresponsabilizarea este un subiect complex. Și care, în general, se rezolvă în mare parte, pe termen lung. Nu faci două-trei tehnici și gata.
E un factor care generează destul de mult stres și anxietate, unul din factorii principali alături de control și ceea ce se numește ”performance based self worth.” Adică eu nu valorez ceva decât dacă livrez, decât dacă performez, dacă sunt bun la ceea ce fac. Altfel nu valorez nimic.
Astea înseamnă performance based self worth, ceea ce e fundamental greșit. Noi valorăm ceva pur și simplu dacă existăm, indiferent dacă livrăm ceva, dacă performăm, dacă ajungem super profesioniști, dacă câștigăm bani sau nu, oricum valorăm ceva.
***
Dacă ți-a plăcut acest episod, nu uita că poți să te abonezi la newsletterul 0+ (ZeroPlus) Insider și vei primi un ebook gratuit cu mai multe resurse utile într-un proces de auto-cunoaștere și schimbare.
Sau poți asculta mai multe episoade din podcastul 0+ ZeroPlus, pe oricare dintre platformele cunoscute de podcasturi:
